Complicata ca un puzzle 3D

Și m-am mutat pe .ro

2010-05-14T23:47:00.003+03:00

Datorită unui gest extrem de frumos, mi-a luat catrafusele (articolele, comentariile și lista de bloguri) și m-am mutat pe http://www.dyna-robu.ro/ .
… asta ca să nu-ți urez aiurea-n tramvai „La mulți ani”. Doar știm că mai e destulă vreme până-n septembrie, nu? Oricum, știu că ți-ai dorit un domeniu .ro, așa că iată-l! Ai cât spațiu vrei, teme din belșug, customizări și alte cele. Ah, și câte adrese de mail vrei tu pe domeniul ăsta (nume_email@dyna-robu.ro).
Na că ai și prezență blogosferică serioasă!
Să-l stăpânești sănătoasă.
Alex

Mulțumesc, Alex!!!
La revedere, blogspot!

Vreau domeniu .ro

2010-05-10T16:56:00.002+03:00

Nici dacă aș fi inventat roata nu mă bucuram așa cum am făcut-o când am priceput cum se folosesc diacriticele. În urmă cu doi ani, mi-am făcut blogușorul. Singură. Mi-a luat cam o săptămână, dar e irelevant. Aveam o temă portocalie, cu niște piese mari de puzzle, absolut grotești.

Și cum e demonstrat că toți avem cel puțin un prieten care nu e așa nătărău ca noi în ale calculatoarelor, am apelat și eu la amicul cvasi-informatician. M-a ajutat să îmi schimb aspectul blogului, voiam ceva foarte simplu. Am sărbătorit noua înfățișare și mi-am obligat prietenii să-mi citească aberațiile. Ca să mă motiveze să scriu mai des, un amic mi-a desenat partea de dus, parcă header se numește. Încă aștept ca fetița aia nevinovată să se transforme într-o nesuferită cu oleacă de accent moldovenesc, ca să mă reprezinte.

Exact, tehnologia mă depășește. Dar am aflat de pe blogul Dudei despre concursul organizat de be fair. Nu mă interesează cununile din lauri, ci domeniul .ro. Cireașa de tort o repezintă suportul tehnic oferit de cei de la blog way. După doi ani de prezență discretă în mediul on-line, e timpul să am și eu un domeniu al meu. Nu mi-am cumpărat unul pentru că nu sunt pregătită să investesc (eufemism pentru "frate, sunt studentă, n-am bani") și oricum nu aș ști ce pași trebuie să urmez. Totuși, .ro mi-ar veni ca o mănușă. Ar confirma, încă o dată, obsesia mea pentru limba română, disprețul pentru snobismele englezești și teoriile despre virgule care fac diferența.

Ora unu a venit şi examenu-i greşit

2010-05-05T20:20:00.001+03:00

Eu am un magnet incredibil pentru ghinion. Mă urmăreşte constant, iar eu n-am fost nicioadată bună la de-a v-aţi ascunselea. Dacă luna trecută am stricat toate aparatele electrice pe care le-am atins, de curând am rămas şi fără telefon. De la Iphone am ajuns la N-amPhone. Dragă hoţule, să ai grijă de el. Poate tu vei şti să îl foloseşti la adevăratul său potenţial, eu abia m-am prins cum se trimit mesajele. O să mai uit uşa descuiată, încărcătorul e pe raftul din stânga. Te rog, serveşte-te!

Şi ghinionul nici că se opreşte aici. Astăzi am avut ultimul examen din sesiune. Bine, excepţie face restanţa la Istoria Presei, dar e plăcerea mea să îl revăd pe domnul Petcu. Nişte colegi spuneau că în FJSC (Facultatea de Jurnalism a Soţilor Coman, repet) nu se învaţă. “Bă, ai învăţat?” are mereu ca răspuns “Nu, doar am citit”. Eu am citit, am conspectat. M-am trezit dimineaţă să revăd notiţele, iar eu nu sunt deloc matinală. Am băut o cafea şi m–am îndreptat spre Universitate, sigură că am examen de la ora unu.

Abia am cărat sacoşa cu bibliografia pentru licenţă. M-ar fi linşat colegii dacă uitam acasă cele patru kilograme de maculatură. Am gâfâit, am transpirat, am urcat toate treptele până la R3 şi am ajuns cu 20 de minute mai devreme. Fum de ţigară, studenţi care îngraşă porcul în Ajun, gălăgie şi pronosticuri despre examenul la Sociologia Jurnaliştilor – atmosfera obişnuită ( vai, Dyna, ai o eliptică de predicat). Totuşi, ceva nu era în regulă. Nu am fost prezentă constant la cursuri în acest an, dar îmi cunosc colegii. Ori poate aveam eu ochii înceţoşaţi, dar nu vedeam nicio faţă cunoscută. Clădirea era bună, mai nimerisem şi examenul. Sigur greşisem ora.

M-am panicat. Din tot vacarmul, am înţeles că studenţii erau la ID. “Înseamnă că examenul a fost de la 11, deci l-am ratat”, îmi spuneam îmi timp ce-mi venea să-mi trântesc căpăţâna de toti pereţii. Îmi imagineam scuze penibile pe care să i le îndrug decanului pentru a-mi permite să dau examenul cu cei de la ID. N-am o perioadă tocmai bună, nu tolerez evenimentele din seria “doar mie mi se putea întâmpla”.

Altcineva e fericitul proprietar al telefonului meu. Hoţule! Acum am o cutie care, cândva, a îndeplinit funcţia de telefon . Evident, aparatul nu mai avea baterie. Am scos acumulatorul şi l-am frecat în mâinile transpirate, într-un moment de maximă inspiraţie. Din ultimii cenţi, i-am trimis mesaj unei colege. În câteva minute, timp în care m-au încercat, pe rând, sentimente de furie, frustrare, tristeţe şi resemnare, m-a sunat Teo. Ea, mai puţin ameţită decât mine, ştia că avem examenul de la ora trei. Măcar am avut două ore în care mi-am recuperate vechiul număr de telefon şi am scăpat de o amendă pe RATB. Până la urmă, examenul a fost mult mai uşor decât mă aşteptam. Totuşi, nu mai vreau episoade din ciclul “doar mie mi se putea întâmpla”.

Încă un motiv să mă las de fumat

2010-04-18T01:56:00.002+03:00

*** Varianta pentru mama:

Pe holul căminului domnea o atmosferă sobră, aproape solemnă. Pe masa aşezată în mijlocul palierului stăteau, ordonate, ceştile cu ceai verde, ISMM-ul lui Coman şi câteva dicţionare.

*** Cum s-a întâmplat:

Holul căminului duhnea a votcă. Masa din mijlocul palierului era plină de chiştoace, pahare şi, în mijloc, trona narghileaua.

Lapte gros, vecini enervaţi că nu pot dormi, franzelă cu pâine pentru olteanca noastră preferată şi s-a făcut ora patru. Patru dimineaţă, mon cher. Aşa că am decis că nu mai dormim deloc, ca să putem merge dimineaţă la facultate. Doar că buba mare era că noi nu mai aveam ţigări. Deloc.

Am parlamentat o oră, până când Mikişor a luat cuvântul. Olteanca vorbea fără ezitări, deci şi gândea ceea ce articula. Şi cum oltencele-s iuţi la mânie (şi pentru că mi-e dragă), am coborât cu ea după ţigări. Vântul ne sulfa prin pantalonii subţiri de pijama. Ştiam amandouă că nu fusese o idee bună să ieşim în tricou. Dar aveam nevoie de ţigări.

După vreo 50 de metri, ne-au atacat câinii. “Nu vor decât să se joace, nu vă temeţi”, ne calma Mikişor, care deja se cocoţase pe o bancă şi tremura mai rău ca un rahat în ploaie. I-am urmat exemplul, grupul de câini nu părea foarte prietenos. “Hai să-i sunăm pe băieţi”, a intervenit a treia colegă de suferinţă. Na, belea, că doar eu aveam telefonul la mine şi ciuciu numere. Olteanca îşi lăsase mobilul în cămin. Am sunat pe numărul ei, poate s-or prinde băieţii că e unul din acele momente în care femeia e neputincioasă şi are nevoie de-un bărbat care s-o protejeze ori să o salveze. Dar cum ei sunt politicoşi, nu şi-au permis să răspundă la telefonul fetei.

Recapitulăm. Situaţia era nasoală. Trei fete căţărate pe spătarul unei bănci, la cinci dimineaţa când nici naiba nu era prin campus, un frig de ni se întăriseră muguraşii, o haită de câini gata să ne atace, iar noi nu aveam nicio ţigară.

După zeci de minute în care abia mai puteam vorbi de spaimă, câinii s-au săturat de lătrat şi s-au îndepărtat de bancă. “Coborâm şi mergem uşor, nu alergăm”, a şoptit Olte, care deja o luase la fugă şi, în 10 secunde, ajunsese la uşa căminului. I-am luat pe băieţi şi am coborât din nou după ţigări, fără evenimente nefercite de această dată.

Dacă asta nu e suficient de CamNaşpa, mai ştiu una. Mikişor este singurul oltean care nu a mâncat niciodată praz.

*** Din nou, articol publicat şi aici, pentru un seminar CamNaşpa

Numai mie mi se putea întâmpla

2010-04-15T13:46:00.007+03:00

E greu să placi pe cineva prin FJSC ( Facultatea de Jurnalism a Soţilor Coman ), cu atât mai puţin un dascăl. Există două tipuri de profesori: cei care presară anectodate idioate, poate poate stârnesc simpatia bieţilor studenţi şi cei aparent antipatici. Cei din urmă fac tot posibilul să nu îi placi pe ei, ca persoane ori ca pedagogi şi să urăşti materia pe care o predau.

Am auzit toate bancurile cu moldoveni în primul an de facultate, am zâmbit forţat la fiecare glumă neinspirată a seminariştilor. Dar joia eram matinală, ma trezeam cu plăcere. Era singzura zi când Oana se pieptăna. Aveam amandouă respiraţie de preinfarct (cum ar spune Mage ) atunci când auzeam „Tăntălăilor, ce e aici? Terasă de berărie, stadion de fotbal?” ori „Domnule student, scoate degetul din nas”. Şi cu cât proful se chinuia mai mult să urâm materia pe care o preda, cu atât mai mulţi studenţi umpleau amfiteatrul murdar de la R3.

Totuşi, niciun ostaş de-ai (da, asta e forma corectă) lui Coman nu a reuşit vreodată să smulgă un zâmbet de la preaiubitul dascăl. Vocea lipsită de orice intonaţie, chipul care nu schiţa nicio grimasă, buzele perfect drepte şi seriozitatea excesivă îl făceau să pară un robot.

Anul doi în prestigioasa FJSC ni l-a adus pe Super Dascăl şi la seminar. De data aceasta, mult mai relaxat, aproape uman. Primul seminar a început firesc, cu prezentări, întrebări despre liceele terminate etc. Şi-a venit rândul meu. Inima-mi bătea cu putere, nu acţionez deloc bine în condiţii de stres. „Mă nu...numeee...numessssssc”, am reuşit să bâjbâi, apoi un „ am ales Fîîîîîîîî Jîîîîîîî Sîîîîî Cîîîî pentru că” şi am încheiat cu oraşul din care provin şi liceul pe care l-am absolvit. Am avut emoţii, nimic nou. După pauză, am reînceput ora cu predici despre fumat: „Daţi bani pe ţigări, că sunteţi tineri şi aveţi o gândire testiculară”. Apoi am reluat discuţia despre liceele terminate. „A, şi ce profesori v-au marcat?”, a adăugat proful.

Opa, aici e de mine, am ce povesti. Am tuşit, am respirat adânc, ştiam că urma să vorbesc mult. Proful de mate din liceu era un subiect bun. Am povestit despre cat de dobitoc era, despre glumele porcoase şi apelativul preferat - proastelor – chiar dacă se adresa băieţilor. Şi Super Proful a schiţat un zâmbet. Părea vesel. El, robotul inuman care nu zâmbea niciodată! „Mamă, ce tare sunt!”, îmi spuneam. Dascălul de la catedră s-a aşezat confortabil. „Tantălău rău bărbatul ăsta”, mă îndemna să reiau povestea când mă împotmoleam. „Da, idiot de-a dreptul. Şi mai lua din când în când câte un pahar la mansardă” adăugam entuziasmată. Super Proful era pe jos de râs. Nu doar că zâmbea, râdea cu toată gura, râdea lacom, se ţinea de burtă şi savura fiecare cuvânt al meu.

Era momentul meu de glorie. Nimic nu-mi putea şterge zâmbetul tâmp, plin de satisfacţie. Cel puţin, aşa credeam. „Domnişoara studentă...”. „Nu, nu, să vă spun despe meditaţii, despre sistemul de notare absolut aberant”, l- am întrerupt eu, insolent, pe angajatul FJSC-ului. Mi-am terminat discursul şi m-am aşezat în bancă. Dar Super Proful se încăpăţăna se continuăm discuţia. „Domnişoara studentă, acest profesor se numeşte cumva Mihai Piticari?” . „Aaaa, da, parcă da, cred că da, nu, sigur da, da...”, am început să mă fâstâcesc. Spusesem numele oraşului, al liceului, nu era greu să facă legătura. „O fi o simplă cunoştinţă”, încercam să mă încurajez. „Păi, tânăro, povesteşte-le colegilor că, deşi nu are un caracter frumos, este un dacăl excelent. Printre cei mai buni din ţară”.

M-am înroşit până în vârful urechilor. Din nou, nu reacţionez bine în condiţii de stres. Şi tot nu era de-ajuns. Că el e Super Proful, deci era normal să aibă ultimul cuvânt. „Ştii, Mihai Piticari este vărul meu”. Şi de atunci am devenit invizibilă.

Di tătă ţâdula, zău aşa!

* Articolul e o temă pentru acelaşi seminar inutil şi a apărut şi pe blogul grupei.

Cine nu are bătrâni să-şi cumpere

2010-03-16T15:46:00.009+02:00

George Doboş s-a născut pe 21 ianuarie, 1936, în comuna suceveană Ciprian Porumbescu. A fost singurul băiat, într-o familie cu patru surori mai mari. Pe tatăl său, victimă a războiului, nu l-a cunoscut niciodată. A făcut doar patru clase. Nu pentru că nu şi-ar fi dorit să studieze, ci pentru că începuse cel de-al Doilea Război Mondial. Nu înţelegea războiul. În naivitatea copliăriei, se ascundea de bombe, alături de alţi copii, sub podul din sat.

A făcut armata în Sibiu. A fost bucătar şi a învăţat să fie chibzuit şi cum să hrănească, din puţin, un batalion întreg. Le vorbea, mai apoi, copiilor şi nepoţilor despre frumuseţea unică pe care o avea aleea cu castani. La 23 de ani, s-a însurat cu Maria, o femeie cu 11 ani mai mare dintr-un sat vecin. S-au mutat împreună într-un oraş din nordul Bucovinei.

Şi-a construit, singur, casă la oraş din banii pe care-i câştiga la Inteprinderea pentru Gospodărie Orăşenească, ca paznic. Din geanta maro, cu încheietoare ruginită, scotea mereu o portocală sau covrigi pentru fetele sale. A muncit, timp de 43 de ani, pentru fostul I.G.O. A fost apreciat, respectat şi iubit de comunitate. Avea nume de sfânt, dar cunoscuţii nu îl numeau niciodată George. Pentru a ilustra cel mai bine caracterul său, colegii, prietenii şi familia îi spuneau „Modest”. Şi-a iubit nespus soţia, o ridica la rangul de icoană.

Chiar dacă avea câteva clase primare, Modest citea mult. Îi plăcea să se regăsească în marile personalităţi care au marcat istoria lumii. Au trecut pe lângă el prea multe evenimente ca să nu devină înţelept. S-a luptat cu un război, care i-a ameninţat fiinţa şi familia, s-a luptat pentru avere şi a rămas văduv înainte de a împlini 65 de ani.

La un an după moartea soţiei, i-a murit şi mama. A vândut casa părintească de la ţară şi a pus o parte din bani la bancă. „Banii de înmormântare”, îi numea bătrânul. După ce a ieşit la pensie, a cumpărat din ei cadouri nepoatei.

A început să crească porumbei, spunea că cei albi reprezintă sufletul îngerilor. Modest avea obiceiurile sale, pe care le respecta cu stricteţea unor ritualuri. O dată pe săptămână, agale, cu mâinile încrucişate la spate, se îndrepta către celalat capăt al oraşului, la cimitir, unde zăbovea zeci de minute. Nu a trecut nicio duminică fară ca Modest să aprindă o lumânare la mormântul soţiei sale. Când se întorcea acasă, deschidea televizorul pentru a vedea jurnalul de ştiri. Îi plăcea să fie informat. După ce afla ultimele noutăţi, ieşea în faţa porţii, locul care devenea, săptămânal, poiana lui Iocan. Dezbătea cu vecinii politică, sport, vorbeau despre porturi populare ori jucau table.

Bicicleta îi era prieten de nădejde, deşi privea uneori cu jint la maşinile vecinilor mai înstăriţi. Îşi urca nepoata pe scăunelul ponosit şi o ducea, în fiecare dimineaţă, la grădiniţă şi, mai târziu, la şcoală. Lăcrima de fiecare dată când venea vorba de Maria. Dar adopta o voce groasă şi o figură serioasă când povestea despre război.

Se plictisea uşor. Pensionarea nu a însemnat pentru dânsul odihnă.. A improvizat o maşinărie, „o drujbă pe rulmenţi”, cu care tăia lemnele vecinilor. Încăpăţânat şi dârz, ca toţi bătrânii, nu a renunţat nici când lama ascuţită i-a tăiat abdomenul. Şi-a dat jos tricoul şi l-a legat de jur împrejur pentru a opri sângerarea. Cu greu, fiica l-a convins că are nevoie de îngrijiri medicale.

Şi-a iubit enorm nepoata. Îşi făceau amândoi planuri. Bătrânul avea să aibă un nou ritual după ce aceasta ar fi ajuns la facultate. Modest visa că găteşte faimoasa sa ciorbă de sfeclă roşie şi se urcă în fiecare săptămână, în tren, pentru a-i duce pachet studentei. Aceasta avea să se plimbe cu el, la braţ, prin Copou, apoi să revadă, împreună, filme vechi.

A realizat că timpurile se schimbă şi că modul de a trăi la vârsta a treia nu este niciodată constant. A mediat conflictele între nepoată şi mama acesteia, a fost tolerant şi a îndulcit mereu pedepsele. Aştepta încrezător al Treilea Război Mondial. Asculta folk, renunţase la muzica populară din cauza duetului Fuego-Irina Loghin.

Ţigările au fost cel mai mare viciu al lui Modest. La începutul lui 2007, a aflat că are cancer pulmonar. Deşi doctorii i-au interzis să mai fumeze, bătrânul încăpăţânat a fost sigur că nu poate fi doborât de nicotină. A murit în primăvara aceluiaşi an.

Leapşă muzicală (4)

2010-03-11T05:35:00.004+02:00

Evident, încep cu “iar nu am avut chef să scriu”. Dar trebuie, pentru un seminar inutil predat la FJSC, prestigioasa instituţie de învăţământ superior la care învăţ. Cică să scriem pe blog, să ne facem cont pe facebook şi pe twitter, că altfel nu existăm. În general, nu răspund la lepşe. Însă de aceasta dată e vorba de tralala, aşa că nu am putut rezista. Pe de altă parte, nu am nimic interesant ori important de spus, dar trebuie să scriu ca să trec seminarul. Şi ca să exist.

Leapşa muzicală este în engleză, iar regulile sunt simple: setează playerul pe “shuffle”, foloseşte titlul melodiei pentru a răspunde la întrebarea la care te afli şi, după fiecare întrebare, treci la o nouă melodie. S-ar putea să fie amuzant ori total ilogic, să vedem.

1.How are you feeling today?
Andain-You Once Told Me

2. Will you get far in life?
Yves Larock feat. Steve Edwards - Listen To The Voice

3. How do your friends see you?
Milow - Ayo Technology

4. Will you get married?
Mozart l'opera rock-L'assasymphonie

5. What’s your best friend’s theme?
Simply Red – If you don't know me by now

6. What is the story of your life?
Augustana - Coffee and Cigarettes

7. What was high school like?
David Gilmour in Royal Albert Hall - High Hopes

8. How can you get ahead in life?
Hooters - 500 Miles

9. What is the best thing about your friends?
Leonard Cohen -Dance me till the end of love

10. What is in store for this weekend?
Blackmore's Night - Home Again

11. What song describes you?
Hoobastank - The Reason

12. What song would describe your grandparents?
Sofia Jannok - Irene

13. How is your life going?
Emeric Imre – Bună variant rea

14. What song will they play at your funeral?
UB40 - Here I Am

15. How does the world see you?
Deep Purple – Child in time

16. Will you have a happy life?
Chris Rea - Blue Cafe

17. Do people secretly lust after you?
Star Trek Enterprise Theme – Faith of the Hear – Russel Watson & Diane Warren

18. How can I make myself happy?
Dirty dancing' - I've had the time of my life

19. What should you do with your life?
Lara Fabian - Immortelle

E musai să dau leapşa mai departe. Duda, Geo şi Florin m-au provocat de câteva ori la astfel de joculeţe, m-am făcut că plouă. Să-mi fie cu iertare, dar vă tracasez şi mai rău, sper să onoraţi leapşa. Mă gândesc şi la alţi nefericiţi asemeni mie, coelgi de grupă care, dacă nu scriu pe blog, nu există... la seminarul inutil. Aşa că leapşa merge la : Teo, Anca, Raluca, Dragoş şi Edwin. Şi cine-o mai vrea s-o preia.

P.S. : Adiţule, la mulţi ani!

Uite forumul, nu-i forumul!

2010-02-12T21:52:00.007+02:00

Nu pot intra pe etajul6.ro şi sufăr ca un câine. Ba nu, mai rău, sunt în sevraj. Forumul e ca un drog pentru mine, iar eu sunt dependentă. Am tras draperiile, nu suport lumina. Îmi dau pumni în cap, strâng din dinţi, ascult The Verve- The Drugs Don't Work. Pisica Şoseţel mă priveşte confuză. Nu înţelege că am nevoie disperată de o doză de forum, ca să pot s-o fac pe-a deşteapta.

Repede, trebuie să apăs F5, poate s-au remediat problemili. Dacă apare un text nou şi nu sunt prima care îl corectează? Măcar o afirmaţie răutacioasă, în anii trecuţi erau populare ironia şi replicile acide. Corecturile nu trebuie să fie pertinente, doar am autoritate. Eu sunt studentă, pe când amărâţii de candidaţi trebuie să treacă de un examen. Da, da, trebuie doar să fiu prima care comentează. Vai, dacă ceilalţi membri vor avea mai multe mesaje decât mine? Degetele îmi sângerează, dar nu mai simt durere. F5,F5,F5!

Hai să fim serioşi! Anul trecut, eram de părere că noua generaţie de candidaţi este vinovată de harababura de pe forum. Între timp, candidaţii au devenit studenţi, dar unii dintre ei nu şi-au schimbat obiceiurile. Rangul se schimbă, naravul ba! Dacă ne apucăm să corectăm, cel puţin să o facem organizat şi pertinent, nu să ne întrecem în numărul de mesaje.

Pe bune, nu sunt un model de urmat. Dacă am fost “obsedata de virgule” ori “spaima forumului”, cum mă alintă Mikişor, nu înseamnă că actuala generaţie trebuie să se comporte la fel. Pe de altă parte, unii au înţeles că trebuie să aibă o identitate, un stil propriu. Tot ei mi-au atras atenţia: “Z încearcă să te copieze”, “Y este o imitaţie de Dyna” etc. Au dreptate. Totuşi, aş adăuga eu, copia este destul de nereuşită, pentru că eu puneam cratimele unde trebuie şi dublam i-ul atunci când era nevoie. În aroganţa mea nemărginită, nu mă simt deloc flatată.

O altă problemă însă nu-mi dă pace: în consiliul de pe 25 ianuarie, s-a hotărât că “profesorii vor fi stimulaţi financiar să intre pe forum”. Atunci, secţiunea de meditaţii gratuite ar trebui să se numească “meditaţii semi-gratuite”. E adevărat, candidaţii beneficiază, gratis, de sfaturile studenţilor şi ale profesorilor (teoretic doar). Însă dascălii noştri nu meditează dezinteresat, ci aşteaptă să fie recompensaţi. Parcă gratuit presupunea că nu costă nimic, este dat/primit fără nicio plată. Probleme de nunaţă, nenică! Contează doar din perspectiva cui priveşti.

Mai e şi individul ăla dubios, Alexandru Cohuţ. “Bondocul cu pretenţii de intelectual”, cum l-au numit colegii de breaslă, garantează reuşita la examenul FJSC, în schimbul unor sume fabuloase. Alexandru Cohuţ nu e profesor la noi la facultate şi nu corectează textele de la admitere. E doar un şarlatan care mi-a explicat, foarte preţios, că eu nu am niciun drept să-l întreb (politicos) despre activitatea sa.

Nu sunt nedreaptă, există şi profesori (puţini) care s-au implicat fără a fi încurajaţi material. Înainte ca forumul să se redeschidă, am discutat cu doamna profesoară Mădălina Moraru despre meditaţiile gratuite. În acest an, dumneaei trebuia să coordoneze o echipă care să dea sfaturi candidaţilor. Corectarea textelor ar fi fost metodică, competentă şi s-ar fi realizat după un barem bine pus la punct. Planul nu a mai fost pus în aplicare, se pare că funcţionează destul de bine competiţia “cine are mai multe mesaje postate”.

Cu această ocazie, vreau să le mulţumesc tuturor celor care m-au susţinut şi au crezut în mine. Vreau să opresc poluarea şi să hrănesc copiii din Africa.

Acum, serios, chiar îi mulţumesc lui Mikişor. Olte mi-a dedicat un articol la ea pe blog. O să-i cumpăr un praz pentru asta!

Vreau să devin "fostă fumătoare"

2010-01-15T17:44:00.005+02:00

Am aprins prima ţigară în liceu. Sau poate puţin înainte, nu-mi amintesc. „Ihhh, vine mama! Şi trage în piept”, aşa am învăţat să fumez. Era biletul de intrare în gaşca celor mari. Un bilet iresponsabil şi inconştient. Apoi a devenit factor social: garnitura de la flecăreala cu fetele, ţigara de la cafea ori ţigara de după.

Acum nu mai am nevoie să mă integrez într-un anturaj. Dimineaţa e un mit pentru mine, am auzit că se vorbeşte despre ea, dar nu sunt sigură că există. Deci ţigara care merge la cafeaua de dimineaţă iese din ecuaţie. Ţigara de după este, din nou, un concept hilar. Te asigură doar că „după” nu mai urmează nimic. „Ieşi la o ţigară?” e cea mai frecventă replică în cămin. Şi asta nu pentru că ar simţi cineva, cu adevărat, nevoia de a fuma. Aprindem ţigara de-a-n boulea (da, aşa se scrie), pentru că a devenit un automatism.

Mami n-a facut-o niciodată pe-a lupul moralist ori pe-a psihologul. „Vrei să fumezi, n-ai decât. Sunt banii tăi de buzunar, eu nu-ţi dau în plus!”. Chitroasă rău, zău aşa! Bunicul era un tip tare deştept. „Eşti o idioată!”, sigur mi-ar spune asta acum. El a murit de cancer pulmonar. Eu am continuat să fumez.

Nu am stat niciodată, într-un bar, în spaţiul acela neconfortabil, special amenajat pentru nefumători. Am promis că, de faţă cu cineva, nu voi fuma. L-am convins şi pe el să-şi aprindă o ţigară. O prietenă mi-a spus cândva că cea mai mare realizare din viaţa ei ar fi să mă determine pe mine să mă las de fumat. Duda ar fi, în sfârşit, mândră de mine. Dacă aş renunţa la ţigări, mami mi-ar cumpăra laptop nou.

25 de ţigări pe zi îneamnă cam 9000 pe an. Adică eu aş cheltui, doar anul ăsta, 45 de milioane pe suluri de nicotină. Şi sunt studentă. Una care a fumat peste 55.000 de ţigări până acum. Nu e atât de greu să renunţi la ţigări. M-am lăsat de ele de zeci de ori până acum. Să nu te reapuci de fumat este cel mai dificil. Sugestia de a mesteca guma în loc de a fuma e aberantă. Frate, sunt fumătoare, nu rumegătoare!

Am decis că e timpul să-mi asum responsabilităţi. Aşa că mi l-am luat pisica Şoseţel. Cred că a venit vremea să nu mai fiu săracă, bolnavă,inconştientă şi să nu mai miros ca o scrumieră. Asta înseamnă că trebuie musai să devin „fostă fumătoare”.

Crăciunul – strategie de marketing

2009-12-25T16:43:00.004+02:00

Prima propoziţie ar fi trebuit să fie „iar nu am avut chef să scriu”. Pentru că aşa încep, o dată la câteva luni, articolele. Totuşi, păstrez tradiţia şi voi scrie şi în acest an cât de ridicolă mi se pare agitaţia dinainte de sărbători, despre cât de comercial şi lipsit de conţinut a devenit Crăciunul.

Vasilică cu noroc

În metrou, mai des ca „atenţie, se închid uşile” se aud poeziile lipsite de intonaţie ale cerşetorilor. „N-am mamă, n-am tată, am şapte fraţi, mama are cancer, locuim pe stradă” (da, ei chiar fac gafe de astea) e înlocuită, în această perioadă, cu urări de Crăciun. Mijloacele de transport în comun, barurile, magazinele, toate sunt pline de colindători. Unii, mai inventivi, vând crenguţe de busuioc pentru doi lei. Un individ nebărbierit ţipă cât îl ţin plămânii: „Vasilică cu noroc, un leu pentru Vasilică cu noroc!”. Din geanta mare, murdară, pe care-o poartă cu mândrie pe umăr, scote capul, speriat, un miel. Copiii îşi trag de mâneca părinţii pentru că vor să mângâie animalul, iar adulţii se văd obligaţi să scoată-un leu din buzunar. Trebuie să învăţ obiceiurile bucureştene, pentru că, în Buconvina, Crăciunul şi busuiocul nu sunt corelate în niciun mod. Totuşi, cel din urmă dă o aromă nemaipomenită sarmalelor. Iar mielul este simbol al Paştelui, nicidecum al Crăciunului. Oricum, sărbătorile de iarnă sunt perioadele cele mai profitabile pentru cerşetori. Nu pentru că oamenii ar fi mai buni în preajma Crăciunului, ci pentru că aceşti cerşetori sunt mai numeroşi, mai inventivi, mai gălăgioşi şi mai agresivi.

Spiritul Crăciunului

Pe langă faptul că e un ditamai clişeul, pe mine cuvântul „spirit” mă duce cu gândul la fantome. Dar vorbim despre Crăciun, despre naşterea lui Iisus. Sintagma „Spiritul Paştelui” ar fi avut însă mai multă logică pentru mine. La fel de uşor, pot asocia alcoolul cuvântului „spirit”. Eh, în acest caz, stereotipul „spiritul sărbătorilor” capătă sens. Că doar aşa-i obişnuit românul, să profite de orice ocazie pentru un pahar cu tărie. Iar Crăciunul înseamnă trei zile de beţie straşnică.

Bucuria de a primi

Cadourile reprezintă o altă problemă. Copiii îi cer Moşului biciclete, roboţi ori case de păpuşi. În dimineaţa Crăciunului, sunt însă dezamăgiţi când găsesc sub brad o punguţă cu dulciuri şi două portocale. Părinţii încearcă să-i oprească din plans. „E criză, de aia a fost mai sărac Moşul în acest an”. Micuţii vor continua să bocească, nu înleg termenul de „criză”. Totuşi, problema cea mai mare e la adulţi, unde există o adevărata competiţie pentru „cel mai scump cadou”. Deci comercianţii au cu atât mai mult de câştigat. A, la fel cum spuneam şi anul trecut, căciula roşie şi urâtă de Moş Crăciun ori lenjeria de Crăciuniţă nu se demodează niciodată.

Mesaje copiate

Spuneam ieri aici că m-am săturat de SMS-urile copiate, de lipsa de creativitate. Decât un mesaj retrimis, prefer să primesc un beep. Sun eu persoana respectivă ca să-mi spună „Crăciun fericit!”. Companiile de telefonie mobilă au o strategie bine gândită. Trimit mesaje patetice cu urări de Crăciun tuturor utilizatorilor, iar omuleţii lipsiţi de inspiraţie dau imediat forward către toată agenda. Mereu există ameţiţi care apasă „retrimitere” fără să citească, în prealabil, mesajul. Şi uite aşa, în fiecare an, mă trezesc cu cel puţin un SMS cu „Sărbători fericite bla, bla, bla. Vodafone”, chiar dacă expeditorul este un prieten ori un fost coleg de liceu.

Crăciunul înseamnă timp liber şi relaxare

Pe dracu! Înseamnă un milion de nervi în traficul blocat, credite la bancă pentru cumpărăturile de sărbători, cozi interminabile la supermarket, reduceri de 10% la produse ale căror preţuri sunt deja umflate cu 50%. Şi când, în sfârşit, trec cele trei zile de sărbătoare, realizezi că nu ai reuşit să te odihneşti pentru că ai avut musafiri, ai făcut indigestie de la atâta carne de porc ori ai fost prea beat ca să îţi mai aduci aminte ceva. Şi eşti mai obosit, mai nervos, mai îndatorat şi mai bolnav decât erai înainte de perioada asta de relaxare.

E ridicolă toată povestea cu „de Crăciun, oamenii sunt mai buni” preluată, şi ea, de la americani. Sărbătorile înseamnă, de fapt, hiperconsum. Iar Crăciunul şi-a pierdut de multă vreme valoarea creştină. Totuşi, pentru fanii acestei sărbători, un Crăciun lipsit de griji!

Pretenie, zacuscă şi amendă

2009-09-26T15:53:00.005+03:00

Iar nu am avut chef să scriu. Şi nu e deloc bine, nu sunt în stare nici să evit o repetiţie. M-am trezit dimineaţă tare bine dispusă şi am spus că ar trebui să scriu prima postare din perspectiva unei persoane de 21 de ani. Apoi mi-am amintit că buletinul meu nou este singurul lucru care dovedeşte că am această vârstă.

*** Am recitit unele articole mai vechi şi, deşi sunt conştientă că sunt naivă, convingerile mele rămân aceleaşi. În ultimul timp, aud din ce în ce mai des o replică foarte enervantă. Indivizi pe care abia i-am cunoscut ori persoane pe care le consider (am fost tare atentă la concordanţa timpurilor) prietene insistă cu aceeaşi afirmaţie: „nu există prietenie adevărată”. Ete scârţ! Există şi orice vicisitudine nu face decât să o întărească. Că cei implicaţi au concepţii diferite şi sentimentul nu e mereu reciproc, asta-i deja altă poveste.

*** O dată la câteva luni, am şi eu câte-un hatâr gastronomic. Am fost din nou în Cluj, iar admiraţia mea pentru piureul de castane nu mai este atât de intensă. Dacă tot e sezonul, mi se făcuse o poftă teribilă de zacuscă. De vreo trei ani, mijlocul lunii septembrie mă prinde-n Văleni. Anul trecut, mama Dudei m-a răsfăţat cu una din fostele mele plăceri: salata de vinete. Şi de această dată, capriciul meu a fost pe deplin satisfăcut. Normal, zacusca a ieşit atât de gustoasă pentru că eu şi Duda am fost ajutoare de nădejde în bucătărie. Drept răsplată, am primit şi câteva borcane la pachet. Mulţumesc, mama Dudei! Iar pentru ca toate fasoanele mele să fie îndeplinite, mama Andeluţei mi-a adus, în gară în Buzău, o plăcintă extraordinară. Mulţumesc, mama Andelei!

*** Funcţionarii publici sunt „di tătă ţâdula”. Zilele trecute, am primit un plic. Cică aveam de plătit o amendă de 100 de Ron. Am procesat destul de greu informaţia. Ieri, m-am prins: amenda pe RATB. Ca un cetăţean corect, m-am îndreptat spre sediul închiriat al Primăriei din Câmpulung pentru a-mi achita datoria. Femeia de la ghişeu era mai acră decât o lămâie necoaptă. I-am întins politicos bancnota. Individa şi-a aranjat şuviţa desprinsă din cocul imens, a şovăit niţel până a găsit două litere pe tastatură, a muşcat cu nesaţ din covrigul de pe birou. Într-un final, mi-a înmânat chitanţa. Mă pregăteam să îi urez o zi bună şi să plec.

Cu o voce lipsită de orice intonaţie, individa mă întreabă dacă sunt studentă. I-am răspuns afirmativ. „A, păi atunci se putea face o scutire de amendă”. Mi-am muşcat limba, am strâns pumnii şi am făcut eforturi considerabile pentru a nu-i spune nimic. „E, lasă, data viitoare”, a completat politicos doamna din spatele ghişeului. Cu 100 de lei, îmi plăteam o lună căminul. Îmi cumpăram o săptămână ţigări. Mergeam la Bucureşti la vagonul de dormit. Nu era normal ca tâmpita să-mi spună că se poate face o scutire de plată înainte ca eu să îi dau banii? Nu i-am mai urat o zi bună.

*** Mie chiar îmi place apelativul de „scorpie”, mă prinde bine. Ironică, acidă, incisivă, nenorocită, nesuferită, le-am auzit pe toate. Pur şi simplu, asta mă individualizează, asta mă face să fiu eu. Nu vreau ca nişte necunoscuţi să mă placă. Nici măcar să mă tolereze. „Câinii care latră nu muşcă” nu e valabil în cazul meu. Eu latru tare, dar muşc mai rău. Aşa că scutiţi-mă cu replici siropoase ca „în interiorul tău, sigur eşti o persoană bună”. Nu sunt, decât cu cine vreau eu. Cosmin are şi el, o singură dată, dreptate: "ai aşa o latură malefică, dar care te prinde foarte bine, e la fel ca aroma fină de migdale dintr-o prajitură, nu mi te pot închipui altfel".

*** Mulţumesc, FJSC! Din nou. Pe site, scria că luni trebuie să fim în Bucureşti, pentru cazare. Ieri am fost la agenţie să-mi cumpăr bilet pentru duminică seară. Am avut noroc, am prins ultimul loc la cuşetă. Eram fericită că, deşi merg aproape 10 ore cu trenul, măcar voi sta comod. M-am întors acasă şi m-am apucat de făcut bagaje. E dificil să îndeşi în cateva bagaje lucrurile de care vei avea nevoie un an. Deci operaţiunea necesită vreo două zile. Aseară, pe FJSC News, în loc să apară lista cu repartizarea locurilor în cămine, aşa cum era normal, s-a publicat un anunţ important: repartiţiile-n cămine s-au amânat cu două zile. Bun, mai mult timp ca să îmi fac bagajele. Dar cu biletul de tren ce fac? Da, ştiu, îl pot amâna. Însă buba e că nu mai sunt locuri la cuşetă pentru marţi seară. Mulţumesc, FJSC!

Ultima vacanţă de copil

2009-09-04T14:28:00.005+03:00

Iniţial, am mers în Italia pentru trei săptămâni, în vacanţă. Mă tenta ideea de a lucra în timpul verii, dar mama nici nu a vrut să audă. „E ultima ta vacanţă de copil” a fost argumentul ei principal. Găbiţa, odihnită după un somn de două zile, a convins-o totuşi că ar putea fi o experinţă cel puţin interesantă. Recunosc, pentru mine a contat mai mult considerentul financiar. După câteva zile, mi-am găsit de lucru într-un bar. Localul era îndeajuns de aproape, încât mama să mă poată vizita de două ori pe săptămână şi la o distanţă suficient de mare, încât horror să nu mă streseze zilnic.

Deşi între italiană şi română există multe similitudini, sudul are un dialect mai asemănător cu rusa decât cu o limbă latină. Încă sufăr de mania persecuţiei, aşa că, la început, aveam impresia că se vorbeşte mereu despre mine. Nu am stat niciodată de partea cealaltă a tejghelei, deci habar nu aveam ce ar trebui să fac. Şi nici nu mi-a explicat nimeni. Mi-au dat bătăi de cap maşina de cafea, dozatorul de bere şi programul deloc lejer, dar m-am obişnuit repede.

Nu m-am acomodat însă la fel de rapid cu nesimţirea clienţilor. Italienii, de la adolescenţi până la octogenari, sunt înzecit mai vulgari şi obraznici decât românii. Am făcut eforturi considerabile de a spune „prego” de o mie de ori pe zi. Probabil Stresul are dreptate, mi-e mai uşor să fiu amabilă într-o limbă străină. După câteva zile, dezgustată total de apropourile infecte ale clienţilor, am început să îi scot afară atunci când depăşeau limita decenţei. Patronul, iritat, a început să îmi ţină morală despre faptul că „amabilitatea se plăteşte”. Într-o italiană stricată, i-am explicat că m-a angajat să vând, nu să port discuţii tâmpite cu beţivii. I-am spus că nu pot lucra într-un astfel de mediu, aşa că renunţ. Şi-a schimbat brusc atitudinea şi mi-a propus să lucrez în restaurantul care se afla în aceeaşi curte.

În cea de-a doua săptămână, am îmbrăcat costumul de ospătar. Dacă în bar eram singură, aici m-am împrietenit imediat cu cealaltă chelneriţă, tot româncă. Regula era că nu aveam voie să vorbim în română nici măcar între noi. A fost totuşi un lucru bun, după câteva zile vorbeam fluent italiana, iar dacă nu înţelegeam ceva, o întrebam imediat pe Ionela. Primele zile în restaurant au fost foarte faine. Ne-am bătut cu roşii în bucătărie, am râs pe seama clienţilor mofturoşi, am ieşit cu colegii de serviciu în fiecare seară, am vizitat Cosenzza. Cât era ziua de lungă, în bucătărie se auzeau, într-o română stâlcită „eşti di tătă ţâdula” ,„te iubesc” sau cântecul cu „nu mi-e frică de Bau-Bau”.

Gafe am făcut destule, dar conaţionala mea şi-a asumat cele mai multe din greşelile mele. Păcat însă că nu m-a putut salva de fiecare dată. Prima comandă pe care am luat-o eu a fost „Fiorentina in sangue”. Eu ştiam că Fiorentina este un oraş, aşa că am făcut nişte ochi mari (ca măgarul din Shrek II) şi deja îmi imaginam un adevărat masacru. Am gândit rapid şi am înţeles că Fiorentina e un tip de carne. Asta după ce am afişat o mină de copil tembel.

În următoarea zi, am răsfoit puţin carneţelul Ionelei şi am văzut că cineva comandase „Della Cassa”. Am deschis repede un meniu, iar pe prima pagină scria „ antipaste”. Am vrut să ajut, aşa că am dus la masă coşuleţul cu pâine. M-a bufnit un râs isteric când am văzut că Ionela duce, la aceeaşi masă, pizza. Mai miraţi decât mine au fost clienţii, care au mâncat pizza „Della Cassa” cu pâinea-n faţă. Numele de mâncăruri mi-au dat bătai de cap. O femeie trecută de a doua tinereţe s-a cam enervat când i-am spus „prego, Pazza”. Eu voiam doar să îi pun în faţă pizza pe care o ceruse, ea însă a crezut că o fac nebună (pazza = nebună). Am fost sursa de amuzament a colegilor mei de serviciu, care m-au întrebat, într-o seară, unde merg, iar eu le-am răspuns „a scopare” („să mătur”, sau cel puţin asta credeam eu că spun). Polisemia, bat-o vina, „scopare” înseamnă şi „a face sex”.

Bucătarul nu m-a plăcut foarte mult. S-a simţit jignit când i-am explicat că nu îmi place mâncarea italiană. Nu mă ating de paste ori de peşte, aşa că a fost nevoit să îmi prepare separat, în fiecare seară, cotlet de pui. Era singurul lucru care nu îmi provoca greaţă. Am făcut totuşi un compromis şi mi-am diversificat meniul, o dată pe săptămână mâncam şi pizza.

Treptat, glumele din bucătărie s-au transformat în urlete isterice. Proprietarul restaurantului avea mereu ceva de reproşat, ceilalţi angajaţi erau jigniţi constant din cauza unor neînţelegeri mai vechi. . M-am enervat cumplit când patronul m-a făcut cretină în mijlocul restaurantului, de faţă cu vreo 50 de persoane, deşi eu nu greşisem nimic. Progenitura şefului, un copchil de şapte ani şi 50 de kilograme, se plimba cu tricicleta prin restaurant, spărgea pahare ori deranja clienţii. Vinovaţi eram noi, angajaţii, pentru că nu supravegheam plodul.

După trei săptămâni în restaurant, mă gândeam serios să îmi dau demisia, atmosfera nu mai era deloc plăcută. Nu a fost nevoie însă. Într-o dimineaţă, colegii, foarte serioşi, m-au chemat în bucătărie, să discutăm. Erau cu toţii omiaţi de comportamentul mizerabil al patronului. Mi-au povestit câte suportaseră în ultimii doi ani şi au decis să îi dea şefului o lecţie. Nu i-au lăsat la dispoziţie acestuia timp pentru a găsi personal, aşa că şi-au dat cu toţii demisia în aceeaşi zi. Normal, am empatizat cu ei. Totuşi, am fost mai norocoasă decât ei, măcar eu mi-am primit (parţial) salariul. Restaurantul s-a închis în august, perioada care trebuia să fie cea mai profitabilă.

M-am mutat înapoi la mama, am dormit neîncetat vreo 30 de ore, am mâncat ciorbă şi sarmale. Dacă mai văd vreodată un cotlet de pui, cred că vomit. Orice s-ar fi întâmplat în ultimul timp în restaurant, pentru mine a fost o experinţă interesantă. Am cunoscut persoane foarte faine, am întâlnit situaţii inedite şi m-am convins că astfel de meserii nu mi se potrivesc deloc. Cu Ionela mă voi vedea în septembrie, când vine în ţară. Probabil prietenia cu ea a fost cel mai bun lucru din timpul serviciului meu sezonier.

Am rămas cu impresie foarte proastă despre italieni, care sunt extrem de ignoranţi. Din cauza dialectelor diferite, nu se înţeleg între ei şi habar nu au să vorbească italiana curată. Un şofer de vitanjă era foarte convins că noi, românii, trăim în copaci. Clienţii din restaurant erau foarte miraţi de faptul că ştiu să deschid televizorul. După opinia lor, în România nu există aşa ceva, era pentru prima oară când vedeam un astfel de aparat. Nu sunt in stare să reţină un nume. Din mândrie naţională, transformă Paul în Paolo sau Ion în Giovanni.

Important e că acum am ajuns acasă. Şi nici nu am de gând să mă întorc prea curând în Italia, oricât mi-ar lipsi mama. Cristinica s-a întors şi ea dumnică, Alexuţa termină astăzi cu examenele, iar luni vor ajunge Găbiţa şi Iulia. Vreau să stau cu mândrele, să mă relaxez şi să mă bucur de„ultima vacanţă de copil”. Apoi trebuie să ajung în Bucureşti, să dau restanţa şi să văd unde voi sta în acest an. Ce să-i faci? La tăţi ni-i greu, dar nu în mod egal. Abia aştept să îi văd pe Duda, pe Andeluţa şi pe Stres.

Decât să mă loveşti...

2009-08-31T05:49:00.003+03:00

De vreo săptămâna, am ajuns şi eu acasă. Deci am, în sfârşit, acces la Internet. Ultimele două luni au fost extrem de agitate şi pline de schimbări. Am pierdut ISWinT-ul din acest an şi probabil alte oportunităţi faine. Totuşi, a meritat. Încerc să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat de la începutul vacanţei până acum.

Imediat după ce am dat ultimul examen, m-am urcat în trenul spre casă. Am ieşit mult cu mândrele, ştiam că nu ne vom mai vedea doua luni. Am petrecut atât de mult timp împreună, încât nici n-am apucat să îmi fac bagajele. Am uitat cărţile de bucate ale mamei şi cadoul pe care i-l cumpărasem, dar nu-i bai.

În ultima seara petrecută acasă, am îmbrăcat toate patru tricourile cu mândre. Am fost dezamăgite că nu ne-am atins publicul-ţintă, ştim-noi-cine nu a văzut mesajul sugestiv de pe spatele tricourilor. Ne-am revenit imediat, în local a apărut... Moş Crăciun. E drept că moşul ăsta era puţin cam decolorat, sacul era gol, iar ochelarii de soare nu se asortau cu bocancii şi mănuşile. Cadouri nu am primit, aşteptăm până la iarnă şi sperăm ca Moşul să nu apară în costum de baie.

Am făcut poze, am cântat (!!!) şi am plecat acasă înainte ca Răz să ne dea afară. Am ajuns pe la patru acasă. M-am uitat la ceas şi am fost mai fericită decât o veveriţă (mereu pe nume Mariana) căreia îi dai alune. Aveam timp să îmi fac bagajele. Nu am rezistat însă tentaţiei şi oboselii, aşa că am adormit imediat. La cinci, m-a trezit soneria idioată a telefonului mobil. Era Cristina, care ţipa de-mi trezea toţi vecinii. „Treeeezirea! Coboară şi deschide uşa”, spunea mândra, pe un ton nicidecum cordial. Era grăbită mititica, aşa se explică şi de ce şi-a luat tricoul pe dos. Nu m-am mirat când am aflat că ai noştri prieteni vor să mergem la picnic la ora cinci dimineaţa. Eh, sunt greu de uimit! Ne-am urcat în Bat Mobil şi am zbughit-o spre pădure, să facem grătar. Băieţii au dormit în maşină (ruşine!), iar Găbiţa, ca de obicei, s-a ocupat de mâncare. Alexuţa a ajuns când micii erau deja gata, dar măcar ne-a adus apă. Eu am făcut eforturi considerabile pentr a-mi ţine ochii deschişi.

La prânz, ne-am întors acasă. Cu dexteritatea unui pianist, am aruncat câteva haine în valiză, apoi am descins la Găbiţa. Alexuţa şi Cristina ne-au pregătit cafea şi sandvişuri pentru drum, iar domnul Batman a probat sutienele Găbiţei. Ne-am luat rămas-bun şi m-am urcat cu Gabi în autocarul spre Italia. Mândra a ţinut neaparat să îi reamintească lui Batman că trebuie să aibă grijă de Coco, „maşina de mieunat”.

Mi-am dorit să mă întâlnesc acasă şi cu Flo, fratele meu mai mic şi cu freză urâtă, dar nu terminase încă examenele. Când am trecut prin Cluj, am văzut din autocar un copil înalt, cu mers săltat şi păr ciufulit. Era Flo. Am pus imediat mâna pe telefon şi i-am trimis mesaj. Cred că mâncase piure de castane şi nu i-au mai ajuns banii să se tundă. Practic din fire, frăţiorul meu a renunţat la criteriile estetice. „Important e să ne stea părul bine”, replica unui prieten, s-a transformat pentru frate-miu în „important e ca părul să ne facă umbră”.

Urăsc drumurile lungi. Am crezut că de data aceasta va trece timpul mai repede, că voi fi cu mândra şi că, aşa cum ne e obiceiul, vom vorbi întruna. Raţionament total greşit, căci Găbiţa mea a dormit tot drumul, iar eu am ascultat două zile, pe repeat, Blackmore's Night-Home Again şi am completat Sudoku. Mândra mea s-a trezit când eu râdeam isteric, în somn. „Decât să mă loveşti, mai bine mă mângâi pe spate cu mâinile” a fost replica care a declanşat criza.

Mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare sau când am chef voi scrie ce s-a întâmplat după ce am ajuns în Italia. Acum, trebuie să o trezesc pe Alexuţa să meargă la examen. Şi să termin piureul de castane din frigider. Ah, Clujul e mai frumos decât mi-l aminteam eu. Mai rămân câteva zile pe aici.

Fără bani, dar în vacanţă

2009-08-03T21:38:00.006+03:00

În sfârşit, mă bucur şi eu de vacanţă (nu pentru mult timp, a avut grijă doamna Coman). Ieri a fost ultima zi a mea la locul de muncă sezonier. Totuşi, am rezistat o lună într-un post care nu mi se potriveşte de nicio culoare (nu, Mihai, nici măcar mov). Săptămâna trecută am semnat demisia şi mi-am luat leafa, pe care am cheltuit-o în următoarea jumătate de oră. Iar ,de astăzi, chletui din nou banii mamei, dorm cel puţin 10 ore pe noapte şi mănânc, în sfârşit, mâncare românească.

Singurul lucru pe care vreau să îl fac acum este să dorm. Voi reveni zilele următoare cu impresii despre experinţa primului loc de muncă.

Admiterea FJSC 2009 - Nemulţumirile de după

2009-08-01T23:08:00.002+03:00

E drept, şi pe mine m-au surprins puţin rezultatele de la admiterea din acest an (şi nu numai). Probabil eu am cele mai mari frustrări legate de FJSC (mai ales astăzi, colegii ştiu de ce), însă nu mă pot abţine să nu îmi apar facultatea. Uite că există şi studenţi care laudă acestă instituţie, contrat unor comentarii caustice de pe blogul lui Brăduţ Ulmanu.

Am lămurit faptul că secţiunea de meditaţii gratuite reprezintă un sprijin avizat, pertinent şi important pentru candidaţii cu adevărat interesaţi. Forumul nu are nicio legătura cu insuccesul unor candidaţi, iar comentariile de la articolul precedent vin să întărească această afirmaţie. Totuşi, “ghemurile de puf” nu pot accepta faptul că au fost cel puţin 120 de candidaţi mai buni, aşa că blamează sistemul de admitere.

Proba de limba română

Sunt de acord, cele 18 grile, într-adevăr, nu testează cunoştinţele candidaţilor. Poate că ar fi fost util să se introducă mai multă gramatică în detrimentul exerciţiilor de lexicologie. Totuşi, să nu uităm că fiecare greşeală gramaticală este depunctată cu 0,5 puncte. Dacă aş fi profesor corector, aş pica orice elev care pune virgulă între subiect şi predicat. Spre fericirea candidaţilor, nu voi ajunge niciodată să le corectez, oficial, lucrările. Îmi ajung înjurăturile de pe forum.

Pe de altă parte, Mihai susţine că proba de limba română ar trebui să fie eliminatorie. Cred că ar fi o măsură prea drastică, dacă ţinem cont de perlele din fiecare an ori de mesajele aberante de pe (şi de la ) etajul6. Absolvenţii de liceu habar n-au să folosească corect “datorită” şi “din cauza”, utilizează neologisme fără a le cunoaşte sensul, iar limbajul de messenger este prezent în majoritatea textelor. Pe mine mă apucă durerea de cap atunci când văd cacofonii evitate prin virgulă sau virgulă între subiect şi predicat ori înainte de “etc.”. Să nu mai vorbim de laitmotivul “oricând poate să de-a o maşină peste tine”.

Oricât de blamată ar fi proba de limba română, aceasta a fost una obiectivă (fără discuţii aici) şi extrem de lejeră. Un elev mediu ar fi putut obţine, cu uşurinţă, peste 75% din punctaj. Chiar dacă a fost banal, examenul s-a pliat pe abilităţile generaţiei 2009, deci rezultatele sunt relevante. Eu încă regret că fac parte din una din cele două generaţii care nu au dat verificare la limba română.

Proba de creativitate şi expresivitate

Naraţiunea

Pe diferite bloguri, apar comentarii care dezaprobă acest tip de evaluare. Argumentul principal este acela că un jurnalist nu ar trebui să inventeze. Candidaţilor le este testată creativitatea doar parţial. Intriga se regăseşte în cerinţă, iar concurenţii trebuie să imagineze un posibil deznodământ. Se punctează capacitatea elevilor de a gândi o succesiune verosimilă de evenimente şi, normal, se va evidenţia abordarea cea mai originală. E un exerciţiu bun, care îi pregăteşte pe aspiranţii la o carieră în jurnalism pentru viitoarea meserie: dintre cinci articole care prezintă aceeaşi ştire, se va remarca acela cu unghiul de abordare cel mai original.

Candidaţii al căror talent principal nu este creativitatea au şanse la fel de mari să intre la FJSC. Tot ce trebuie să facă este să redacteze o povestire plauzibilă, cu un fir epic bine conturat, cu momente ale subiectului clar evidenţiate şi scriitura să fie în limba română. Pe viitor, se pot angaja la celelalte patru ziare care prezintă abordări mai puţin inedite (printre altele, eu am o mare problemă atunci când vine vorba de titrat un articol).

Nu sunt nici eu de acord cu soluţia de a pune candidaţii în situaţia de a redacta texte jurnalistice. Ei optează pentru FJSC tocmai pentru a învăţa cum să scrie un astfel de text. Dacă elevii de la profil uman fac diverse opţionale de jurnalism (iapa lui Ilie, adică nicio legătură cu jurnalismul), absolvenţii de profil real ar fi dezavanajaţi. Nu ştiu cum stau lucrurile când vine vorba de generaţiile mai tinere, însă colegii mei se împart în două categorii: absolvenţii de mate-info şi cei care au dorit să dea (sau au picat) admiterea la teatru.

Într-o mică măsură, notarea relatării ţine şi de subiectivitatea profesorului corector (veţi vedea şi la examene, dar asta e o frustrare personală). Cum spuneam şi pe forum: “profesorii ie şi iei oameni” şi fiecare are maniera proprie de a analiza o naraţiune. Propun (a zecea oară) un exerciţiu de imaginaţie: proful corectează o lucrare foarte foarte slabă. Următoarea, deşi medie, va primi, să spunem, 60-70 % din punctajul alocat acestui subiect ( destul de mult, dacă ţinem cont de faptul că anul acesta a fost o singură notă peste 8 ). Este valabil şi invers: un text mediu va fi notat drept prost, dacă înainte corectorul a avut de-a face cu o lucrare care respectă toate punctele din baremul de corectare. Deci, inevitabil, fiecare text va fi raportat la cele corectate anterior, de aici şi doza de subiectivitate.

Deşi e redundant, nimeni nu va pica un candidat care a redactat o scriitură expresivă şi în limba română. Mi se pare nedrept ca cei care nu au obţinut rezultatul dorit să dea vina pe subiectivitatea corectorilor, mai ales că cerinţa din acest an a fost foarte permisivă ( Te-ai întors dintr-o croazieră de lux. Povesteşte aventura vieţii tale). Eu consider că naraţiunea este cea mai pertinentă probă a admiterii. Învaţă viitorii studenţi să introducă elemente de portret şi de atmosferă, le testează capacitatea de a redacta texte verosimile şi verifică abilitatea de privi situaţia dintr-un unghi inedit.

Dacă toţi propun soluţii, vin şi eu cu una, deşi nu e cea mai fericită. Un barem mult mai rigid, care i-ar ajuta pe profesorii corectori să ajungă la o perspectivă comună ar reduce nemulţumirile legate de subiectivism.

Argumentarea

Aici e jale mare. Chiar dacă au promovat un examen de bacalaureat, mulţi nu ştiu care este structura unui text argumentativ. Cum am spus de atâtea ori, pe profi îi interesează dacă sunteţi capabili să vă argumentaţi pertinent şi matur o idee. Dacă în ceilalţi ani, concurenţii erau nevoiţi de a aducă argumente în favoarea sau contra unei afirmaţii din cerinţă, de această dată au avut posibilitatea să îşi aleagă singuri ideea. Un lucru foarte bun, după opinia mea. Competitorii au fost puşi astfel pentru prima oară în situaţia de a selecta şi ierarhiza informaţiile.

Aici nu vă prea puteţi plânge că aţi pierdut punctaj din cauza subiectivităţii profesorilor. A fost o probă de bun-simţ. Dacă aţi avut un bagaj minim de cunoştinţe, l-aţi valorificat. Dacă nu, aţi aberat, iar rezultatul a fost unul pe măsură.

Frustrările învinşilor se revarsă asupra celor mai buni

Domnul profesor GHP a publicat un articol despre Mihaela, cea care a obţinut cea mai mare notă la admiterea 2009. Imediat, au apărut şi comentariile maliţioase. Unii pur şi simplu nu ştiu să piardă.

Hopsieumicky îmi este dragă, a fost printre puţinii candidaţi de pe forum care “au sclipit” în acest an. Ea a povestit pentru FJSC News ideea principală din naraţiune. Întâmplător sau nu, este vorba despre aceeaşi idee din al doilea roman al lui Bridget Jones. Totuşi, e cale lungă de la “a te inspira” pâna la “a plagia”. Susţin, în continuare, că cel mai important e modul în care transpui, în scris, ideea. Inspiraţia de moment şi lipsa condeiului nu îţi oferă un loc în primii 120.

Argumentul meu suprem pentru a o susţine pe Mihaela, deşi părerea mea nu este avizată: se ştie că eu sunt cel mai înjurat, cel mai criticat, cel mai urât, cel mai afurisit membru de pe etajul6. Un coleg mai mic ne-ar trimite pe mine şi pe tralala, dacă ar avea ocazia, la închisoare. Au fost foarte rare momentele în care am lăudat un candidat, eu cred în critica constructivă. Totuşi, spicuiesc din ultimul meu mesaj din secţiunea de meditaţii gratuite:

“…acesta este cel mai bun text pe care l-am citit în ultima lună, în ultimul an. Şi, de ce nu, este unul din cele mai bune texte de pe forum.”

Şi da, comentariul era la unul dintre textile Mihaelei. Quod erat demonstrandum.

Notă personală: da, am intrat ultima la această facultate. Am avut şi eu frustrări legate de admiterea 2007. Astăzi, mai mult ca niciodată, îmi vine să înjur FJSC-ul şi anumiţi dascăli. Ooo, şi mai ales secretarele. Totuşi, dracul nu e atât de negru cum pare. Şi, cu toate lipsurile, FJSC e chiar o facultate faină!

Forumul FJSC - un ajutor real doar pentru unii candidaţi

2009-07-30T23:46:00.008+03:00

Membrii de pe etajul6 care nu au obţinut rezultatele dorite la admitere îşi exprimă frustrările pe blogurile personale. E normal, am trecut şi eu prin asta. Unii au muncit mult, iar FJSC a fost singura facultate pentru care au optat. Dar mi se pare aberant faptul că unii dau vina pe forum pentru eşecul lor. Cum spunea şi Mihai, etajul6 nu garantează nimănui succesul.

Fara forum, probabil ca ati fi fost foarte fericiti dupa admitere, mandrindu-va cu textele jurnalistice sau stiintifico-fantastice pe care le-ati fi scris .

Totuşi, este păcat că unii sunt convinşi că reţeta succesului constă în inspiraţia de moment. Degeaba ai o idee fabuloasă, dacă nu ştii să o valorifici. Majoritatea sfaturilor de pe etajul6 îi ajută pe candidaţi să redacteze un text curat, care să respecte cerinţa şi itemii din baremul de corectare. Astfel, aproape jumătate din cei mai activi membri ai etajului6 a obţinut un loc la buget, conform unor statistici publicate de domnul profesor George Hari Popescu pe blogul personal. Deci afirmaţia făcută de colegul meu mai mic, Bogdan, este total nejustificată.

Iar cei care fac de un an (sau mai mult) meditatii pe forum se multumesc cel mult cu un loc la taxa

Pe de altă parte, nimeni nu a promis niciodată că un cont pe etajul6 te va clasa automat pe unul din locurile bugetare. În urmă cu doi ani, un elev de clasa a XI-a s-a înscris pe forum. A publicat nenumărate poveşti puerile, a plagiat, a criticat ceilalţi candidaţi, a tratat cu superficialitate toate sfaturile şi observaţiile noastre şi, astfel, nu a făcut deloc progrese. Rezultatul? Nu a obţinut notă de trecere la examenul de admitere.

Forumul FJSC este de folos candidaţilor? DA, este un real ajutor pentru cei care muncesc, ţin cont de sfaturi şi de observaţii şi nu blamează atitudinea (uneori poate prea rigidă) moderatorilor ori pe cea a profesorilor.

La începutul acestui an, scriam, într-un post:

Însă, dacă la sfârşit, din 50 de oameni ne urăsc 49, dar un individ a făcut progrese datorită sfaturilor noastre, atunci a meritat efortul.

Aceeaşi părere o are şi domnul profesor George Hari Popescu, care scrie, într-un articol recent:

Mie mi se pare că dacă secţiunea de meditaţii gratuite a ajutat un singur om să-şi vadă împlinit un mic vis atunci merită efortul.

În concluzie, etajul6 şi secţiunea de meditaţii gratuite reprezintă un sprijin important pentru candidaţi. Iar rezultatele obţinute de cei 22 boboci sunt suficiente pentru a răsplăti munca depusă de noi, moderatorii, şi de profesori. Iar ceilalţi ar trebui să se pună la punct cu gramatica înainte de a învinovăţi forumul pentru insuccesul de la admitere!

Joaca de-a bacul

2009-07-06T04:21:00.003+03:00

Peste 200.000 de elevi au aflat ieri rezultatele examenului de bacalaureat. La fel ca în ultimii ani, cea mai mare rată de promovabilitate s-a înregistrat în judeţul Suceava. Dintre cei cinci elevi din judeţ care au absolvit examenul cu notă maximă, patru provin de la acelaşi colegiu sucevean. Nu ştiu cum s-a desfăşurat examinarea la liceul „Petru Rareş”, însă eu nu pot pricepe cum un elev poate excela în toate domeniile.

Nu pun la îndoială faptul că nota celui de-al cincilea fericit, absolvent al colegiului „Dragoş-Vodă”, este consecinţa unui studiu intens. Totuşi, îmi aduc aminte cum decurge examenul de maturitate în prestigiosul colegiul. Mai întâi, profesorii cer elevilor sume enorme şi nejustificate pentru protocol. An de an, dascălii colegiului bombardează elevii cu aceleaşi false avertismente: „anul acesta, examenul va fi mult mai rigid”, „nu se va copia deloc” etc. Acum doi ani, circulau mituri amuzante despre şefi de comisie încălţaţi, neconvenţional, în tenişi. Se presupunea că nu se auzeau zgomotele de paşi pe coridoare şi, astfel, cei care copiau erau luaţi prin surprindere şi daţi afară din examen. Soluţia se pare că nu a funcţionat, întrucât toţi elevii colegiului promovează bacalaureatul de câtiva ani încoace.

În ultimele săptămâni de şcoală, profesorii generoşi le împărtăşesc învăţăceilor secretele unui bac promovat. Copiii din fiecare sală trebuie să desemneze un lider, un „elev mai tupeist”, recomandă magiştrii. Acesta trebuie să fie înarmat cu două plicuri şi un ziar. Acum doi ani, şpaga a fost de 30 de lei de căciulă la fiecare probă scrisă. Practica a rămas aceeaşi, probabil s-a modificat suma. Odată adunaţi, banii sunt împărţiţi în mod egal în cele două plicuri, care sunt ascunse în paginile ziarului. Cotidianul este plasat, deloc subtil, pe catedră şi astfel se cumpără indulgenţa profesorilor supraveghetori.

Îmi amintesc că, la proba de informatică, circulau prin sală rezolvările subiectelor. Un elev mai puţin dotat intelectual nu s-a mulţumit să arunce o privire peste foi. Mânat de lăcomie, nu s-a oprit din scris până nu a copiat tot. Ghinionul a fost că el dădea examen din Pascal, iar răspunsurile erau pentru C++. Cu toate acestea, a promovat.

“Dragoş-Vodkă”, cum ne plăcea nouă să-l numim, îşi păstrează reputaţia, cea mai mică notă la bacaulaureatul de anul acesta a fost 8.11. E destul de bine, dacă ţinem seama de faptul că majoritatea abolvenţilor urmează facultăţi particulare ori este adeptă (majoritatea…este, să fie clar) a lozincii “primii cinci ani sunt mai grei, până ajung în anul trei”.

Pentru a nu da naştere unor polemici: în “Dragoş-Vodă”, există profesori extraordinari (din fericire, unul din cei trei s-a mutat în Bucureşti) şi elevi cu rezultate remarcabile. Dar nu toţi, aşa cum reiese din rezultatele examenului de bacalaureat.

O nouă leapşă - despre "fietili" mele

2009-06-13T01:43:00.016+03:00

A văzut cineva ieri curcubeul în Bucureşti? Puţină culoare peste oraşul gri, a fost cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată. Sper că a făcut cineva fotografii, eu eram prea ocupată să îi explic taximetristului că cel mai scurt drum este linia dreaptă.

În altă ordine de idei, preiau leapşa primită de la Duda şi iniţiată de cei de la hotcity ş Redd`s. Tema este să vorbesc despre prietenele mele. Nu vreau să le laud, despre calităţile lor am vorbit cu alte ocazii. Dacă nu aş fi ştrengară (eufemistic vorbind, vorba Stresului), nu aş fi eu.

Horror ( mama)

Chiar dacă este un clişeu, voi începe cu mami (nu pentru că îmi citeşte blogul şi eu am cam rămas fără bani). Ea nu mi-a spus niciodată pe nume, pentru mama voi rămâne veşnic Nania (nu puteam să spun Diana când eram foarte mică). Până acum vreo trei ani, eu i-am spus horror. Nu s-a supărat niciodată, ba mai mult, m-a trecut şi ea, la fel, în agenda telefonului mobil. O respect pentru că nu m-a lovit decât o singură dată, atunci când mi-am uitat bicicleta în oraş. În schimb, am primit cele mai crunte pedepse. Şi le-am meritat pe toate.

O iubesc pentru că este afurisită, cred că e trăsătură de familie. Încă mai păstrează, într-o cutie prăfuită, bileţelele pe care le lipeam pe frigider când ea era la serviciu. Bineînţeles, îmi corecta cu roşu greşelile gramaticale şi îmi înapoia răvaşele. În aceeaşi cutie, am adăugat scrisorile pe care mi le-a trimis dânsa în ultimii şase ani. Una din scrisori începe cu „Nania, ţi-am trimis înregistrator”. Este vorba despre reportofon. Ultima scrisoare, primită de Paşte, este scrisă cu pixuri de culori diferite. Prima jumătate a epistolei, scrisă cu albastru, se termină cu „nu mai ştiu ce să scriu, nu mai am inspiraţie”. Apoi, mami a folosit un pix negru. „M-am gândit atât de mult, încât mi s-a terminat mina la pix”.

Mă tachinează mereu pentru că ştie că sunt geloasă. I-a spus Oanei că e şi mama ei, iar Duda a avut grijă să menţioneze acest lucru pe blog. Căţelul este „copilul mamei”, mie nu mi s-a adresat niciodată cu acest apelativ. Dacă se întâmplă să îi spun că o iubesc ori că îmi este dor de ea, replica este mereu aceeaşi: „Ce ai mai făcut? Sau iar ai rămas fără bani?”. Dacă, în general, este foarte distantă, mama i-a aratăt Oanei latura ei sensibilă. Cam aşa arată un mail primit de la Duda, vara trecută:

Dudo, deci o ador pe mama ta. Uite ce mesaj dulce mi-a trimis dupa ce ai plecat tu (il redau exact ) : "A plecat Nania mea. Au pornit tarziu. Acum sunt in Austria. Nu stii cat imi lipseste. E proprio speciala. Oricine si-ar dori o fiica asa. Eu sunt onorata ca e a mea. Ai si tu grija de tine. Te pup, Mama lui Nania"

În mai puţin de o lună, mă revăd cu mama. Sper să mă suporte şi să nu facă la fel ca anul trecut, când mi-a făcut bagajele şi m-a scos afară. Evident, în glumă. În schimb, sunt sigură că voi primi iar bani dacă nu voi mai cânta. Of, mami, chiar dacă nu ai simţ artistic şi nu apreciezi vocea mea, eu tot te iubesc!

Duda

Duda este cea mai bună prietenă a mea cam de când am cunoscut-o. Mi-a căzut cu tronc de la început. În vara dinaintea admiterii FJSC, am schimbat doua-trei mesaje private pe forumul facultăţii, apoi am discutat puţin pe messenger. Într-un moment de inconştienţă, am invitat-o să îşi petreacă vacanţa în Câmpulung, deşi nu o cunoşteam. Ea, mai iresponsabilă decât mine, a acceptat. Nici măcar nu ştiam cum arată. „Oana, de ce nu eşti creaţă?” a fost primul lucru pe care i l-am spus. Răspunsul a fost: „Dacă te îmbraci în verde, te claxonează tirurile!”. Primul nostru schimb de replici, total ilogic, a durat o seară întreagă. Acasă, am întâmpinat-o cu tort, dar am uitat să desprind celofanul de pe blat. Ca să mă revanşez, am făcut o altă prăjitură, deşi am murdărit toată bucătăria cu ciocolată.

Treptat, am început să ne împrietenim. Am locuit împreună în primul semestru din anul întâi. Într-o zi, am sunat-o să o cert că a plecat cu cheile mele, deşi acestea erau în usă. Ce tută am fost! De atunci, amândouă suntem dude.

Chiar dacă, aparent, Oana este inumană şi lipsită de sentimente, după câteva beri, nu conteneşte să-mi spună cât mă iubeşte. Nu e chiar atât de drăguţ, a doua zi trebuie să spăl pe jos. Tot duda este indiferentă atunci când plâng şi nu lasă nici pe alţii să mă consoleze, „las-o, îi trece!”. În schimb, îmi repetă mereu că sunt mai puternică decât îmi imaginez eu.

Cât am locuit împreună, am deprins doar obiceiurile proaste de la ea. M-a învăţat că berea este chiat foarte bună, iar dimineaţă înseamnă ora 14. Ideea ei de noapte albă a fost să-mi spună bancul cu flori mov...toată noaptea. Anul trecut, cineva ne-a numit „grupul celor trei exclusivişti”, făcând referire la mine, Oana şi Mihai.

Mândrele

Despre mândre am scris şi cu alte ocazii aici şi aici. Pe "fieti" le ştiu de vreo zece ani. Pentru că le iubesc pe toate la fel, ordinea alfabetică se pretează cel mai bine.

Alexuţa este cea mai mică dintre noi, de aceea a fost supranumită „copilul”. Acum se mândreşte, este cea mai tânără. În urmă cu câţiva ani, şi-a dat foc la apartament. Neintenţionat, evident. Hamsterul ei a supravieţuit flăcărilor şi, în următoare perioadă, a locuit la mine, într-un borcan. După ce mândra şi animăluţul s-au întors acasă, Alexuţa i-a pus rozătoarei mâncare pe balcon, pe balustradă. Şobolanul, care scăpase nevătămat în urma incendiului, nu a mai fost la fel de norocos şi a căzut de la etajul patru.

Mândruţa se înroşeşte mai repede decât orice altă persoană pe care o cunosc.Replica mândrei, atunci când mă suna, era: „dacă întreabă mama, eu am dormit la tine!”. Încă sunt supărată pe ea, s-a măritat şi pe mine nu m-a invitat. Asta în visul meu din urmă cu vreo lună. Chiar dacă ţipă la mine când îi iau pufuleţii din mână, tot dragă îmi este. Dar o invidiez pentru picioarele extrem de lungi (craci până-n gât). La întrebarea „ce bem în seara asta?”, Alexuţa nu va răspunde niciodată „suc”.

Cristina, fosta blondă, pare cea mai arogantă persoană. Nu răspunde la salut şi trece pe lângă cunoscuţi, ignorându-i complet. În realitate, este doar aiurită. O apreciez mult, nu se lasă nciodată călcată în picioare. Îmi aduc aminte că, acum vreo şapte ani, la o competiţie handbal, arbitrul era profesor al şcolii organizatoare care, normal, a ieşit pe primul loc. Mândra a refuzat premiile de consolare pentru locul doi şi le-a aruncat la picioarele arbitrului. Orgolioasă din fire, a ripostat şi atunci când un dascăl a vrut să o lovească.

Am pierdut nopţi întregi la Cristina în bucătărie, cu paharul de bere şi tablele de rummy. Principala sursă de amuzament a Cristinei suntem eu şi Găbiţa. Mândra, insensibilă, râde cu lacrimi (pentru a empatiza cu noi) atunci când ne vede plângând. Dar e fată de treabă şi ne explică, a doua zi, şi motivul pentru care plângeam. Îmi e tare greu să înţeleg de ce îi plac atât de mult copiii mici. Cred că, dintre noi, Cris va fi prima mămică. Dar, cu siguranţă, nici atunci nu va refuza o bere, două, trei.

Găbiţa plânge aproape la fel de mult ca mine. Împreună cu celelalte mândre, m-a învăţat să fumez. „Trage în piept.”, „IHHH, vine mama”, îmi spunea mândra. Nu s-a supărat pe noi pentru că eram prea amuzate ca să o ajutăm atunci când a rămas atârnată capul în jos, într-un gard. În comparaţie cu ştim-noi-cine care se supără imediat, pe mândra nu a deranjat-o faptul că am pus pariu...pe ea.

Deşi pare foarte calmă, Găbiţa a apărut în ziarul local pentru conflictele pe care le-a avut cu echipa adversă la un meci de handbal.O domnişoara a enervat-o atât de rău pe mândră, încât Gabi a decis că cea mai bună răzbunare ar fi să o dea, în mod repetat, cu capul de bara porţii. Soluţia ei pentru „Vai, ce mă fac? Trebuie să vină mama şi eu sunt beată” a fost să bea în continuare. Mie mi-e tare dragă, găteşte cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată. Şi, deşi mănâncă mult, nu se îngrasă absolut deloc.

Şi dacă tot suntem mândre că suntem cele patru mândre, ne-am făcut şi tricouri personalizate. Deocamdată, nu se spune ce scrie pe spate. (nu apar în poză, o făceam pe-a fotograful, dar, evident, am şi eu tricou personalizat).

M-am cam întins cu acest post, mai există persoane care merită menţionate. O aşteptăm oe Iulica, a cincea mândră, să se întoarcă în ţară. Despre Puiu Creţ am mai scris aici. Mai sunt colegele de facultate:Claudia, cu care am împărţit aceeaşi cameră, Andeluţa, speranţa mea adormită, Ioana, căreia îi sunt datoare cu un frigider, Gabi cea incredibilă.

Dacă era un post despre băieţi, aş fi avut, cu siguranţă, mai multe de spus. Mihai, Mămicu`,Bro cel cu freză urâtă, Geo, Kido şi băieţii din gaşca veselă vor fi, probabil, subiectul într-un articol viitor.

Merge vorba prin târg că trebuie să dau leapşa mai departe, aşa că o trimit către Aura, Roxana , Andeluţa, Claudia şi Anda.

Student 2009 la Jurnalul Naţional

2009-06-09T14:50:00.003+03:00

Astăzi, a apărut Student 2009, un supliment gratuit al Jurnalului Naţional. Broşura conţine informaţii despre toate universităţile particulare şi de stat din ţară.

Undeva, în a patra pagină a suplimentului, în caseta radacţională, apare scris mărunt: „ RADACŢIA: Diana Robu, Mihai Schiau” . Fiecare din noi a cules informaţiile şi a redactat mai mult de 20 de texte despre universităţi. Unele instituţii de învăţământ au fost mai puţin cooperante, au amânat răspusunsurile ori au furnizat date eronate. Mai mult, rectorul pitic al unei universităţi particulare a cerut bani pentru a oferi informaţii despre instituţia pe care o conduce. Prin urmare, universitatea a apărut pe ultima pagină, doar cu datele de contact.

Exemplele negative ale facultăţilor particulare continuă cu Spiru Haret, care are dedicate primele două pagini ale suplimentului. „Fabrica de diplome” Spiru Haret are 53 de filiale, dintre care opt sunt în străinătate. „Dai banu`, primeşti diploma de absolvire”, cam aşa se rezumă activitatea celei mai mari insituţii de învăţământ din Emisfera Estică. Din taxele strânse de la cei peste 180.000 de studenţi, universitatea şi-a permis să îşi cumpere locul privilegiat în paginile ghidului de admitere.

La mijlocul broşurii, apare un articol semnat cu numele meu. Iniţial, a fost vorba de două texte ( viaţa de student în Bucureşti şi neregulile din căminele studenţeşti), însă, din lipsă de spaţiu, au fost contopite în unul singur. În prima fază, textele erau mai lungi, mai coerente, împărţite în paragrafe, leadul avea şi predicate, virgulele erau puse corect etc. Cei de la corectură s-au gândit că am greşit eu atunci când am scris „mai multe de jumătate dintre studenţi rămâne fără loc în cămin”, aşa că au decis să facă acordul cu subiectul logic. De asemenea, sunt foarte sigură că am scris „voia”, nicidecum „vroia”.

Oricum, sunt convinsă că foarte mulţi nu vor sesiza greşelile. În afară de acest articol, celelalte texte despre universităţi nu au suferit modificări, deci sunt mulţumită. Sper să mai existe alte asemenea colaborări cu Jurnalul Naţional şi Eugenia Mihalcea.

Acasă, mă aşteaptă deja 20 de suplimente, mulţumesc!

Casă, dulce casă!

2009-06-01T17:55:00.019+03:00

Nu am avut timp să scriu. Şi nici chef. Am terminat cu proiectele, testele etc. , dar am început sesiunea. Sunt fericită, am luat examenul la Metode de Cercetare (cu o notă oleacă mai mare de cinci). Oricât l-aş iubi pe domnul Petcu, nu aş fi vrut să mă întâlnesc cu dumnealui în toamnă, la restanţe. Şi dacă tot am avut o săptămână liberă între examene, am decis să merg acasă.

Am plecat din Bucureşti în tricou şi doar cu haine subţiri în bagaj. În Câmpulung a plouat întruna şi a fost la fel de frig cum a fost în ianuarie în Capitală. Cristina nu a vrut să ne onoreze cu prezenţa, a preferat să rămână în Iaşi. Ruşinică, Cristina! Seara, am aşteptat-o pe Găbiţa în gară. Există o încăpere care miroase mai rău decât băile comune din căminele studenţeşti: sala de aşteptare a gării din Câmpulung. Şi Găbiţa a sperat că a venit primăvara, aşa că s-a încălţat în balerini. Proastă alegere, mai ales că încălţămintea ei lasă culoare când este udă (încălţămintea, nu fata). Am reuşit să explic, într-un final, petele roşii de pe adidaşii mei.

Alexuţa ne-a aşteptat mai mult de o oră, punctualitatea nu este o calitate a noastră. Am ieşit cu mândrele, am băut (şi) un suc, apoi am schimbat localul. Am jucat biliard pe pariu, iar miza a fost Găbiţa. Eu am câştigat şi probabil câştigam şi al doilea joc, dacă mândra nu se supăra şi băga neagra cu mâna. A stabilit ea că adversarul meu a ieşit victorios. Mai târziu, în aceeaşi seară, am confirmat că sunt mai simpatică atunci când tac şi când nu sunt nervoasă. Măcar am avut privilegiul de a admira o coafură deosebită.

A doua zi, ne-am dres cu ciorbă rădăuţeană. Ne-am bucurat că suntem bucovineni atunci când am auzit părerea celor de la un post local de radio: „cel mai bun lucru care li se mai poate întâmpla moldovenilor este sexul”. Replicile ca „Am buletin!” ori „Ştii să repari fermoare?” au fost înlocuite cu „Taci. Şi nici nu gândi!”. „E mică, dar e a noastră” încă nu s-a demodat. Mai târziu, am jucat rummy la Găbiţa. Nu am atenţie distributivă, ei au trişat când eu desenam floricele, feţe vesele etc. De-a naibii, nu am vrut să întorc „A”-ul ăla. Şi da, m-am ofticat când am ieşit pe ultimul loc. „Maica măsii!” sau, cum ar spune un mare intelectual, " bărbăţie şi credinţă!".

Duminică, am vrut să evit nişte nervi în plus sau alte păreri de rău pentru că nu pot să ma abţin de la comentarii, aşa că nu am ieşit cu mândrele, nu am jucat scrabble şi nici n-am mâncat pui la cuptor gătit de băieţi. Am lenevit toată ziua şi am vorbit cu Cristina, care a promis că îmi face o vizită în Bucureşti. După ce s-au întors fietili, ne-am uitat la fotografii vechi, în care Gabi avea breton, Cristina era blondă, Alexandra se înroşea când i se adresa un cuvânt, iar eu, pe vremea aceea, încăpeam în poze.

Acum vreo şase ani, eram blondă şi-mi plăcea culoarea roz. Mi-e ruşine! De la stânga la dreapta, în ordinea numerelor de pe tricou: Iulia, Cristina, eu, Alexuţa.

Dimineaţă, Alexuţa a plecat la Cluj. Lasă, mândră, că petrecem după sesiune. Să mănânci piure de castane! Găbiţa rămâne până mâine, trebuie să ia sandalele Cristinei de la reparat. Poate ne ţinem de promisiunea făcută de vineri şi învăţăm puţin în seara asta. Sau ieşim în oraş, îmi place mai mult a doua variantă (Mama, ştiu că vei citi acest articol: am băut doar pepsi cu gheaţă şi lămâie, am fumat mai puţin de un pachet de ţigări pe zi, la ora 12 am fost în casă şi ma doare îngrozitor capul...de la învăţat ).

Ah, era să uit. Am datoria morală (şi financiară, dar e criză) de a-i mulţumi copiei lui Batman pentru că a venit după mine, de fiecare dată, cu Bat Mobilul ( cunoscut şi sub numele de „Tico” ). De asemenea, trebuie să îi fiu recunoscătoare pentru că nu a condus cu spatele şi că nu a lovit niciun BMW când eram şi eu în maşină.
Am aflat că prima cucerire a tizului meu se datorează gumei Hubba Bubba la metru. Tinereţe, tinereţe... Tot el a promis în seara asta că nu se supără, orice aş scrie. Sper să fie trăsătură de familie. :)

De la tunete şi fulgere, m-a pălit şi pe mine-un gând: cu toţii avem câte-un hatâr ascuns. Unora le place să stai cu capul pe pieptul lor, alţii vor să te joci cu mâna prin părul lor, iar unii te roagă, inocent: "mângâie-mă pe spate!". Fiecare vârstă cu distracţiile ei!

Amintiri din vacanţă

2009-04-27T19:40:00.015+03:00

Obligată de circumstanţe (şi de mama), am fost nevoită să merg acasă, în Câmpulung (în Bucovina). Cum spune Mihai, trebuia să calmez apele. La propriu. În prima săptămână, mi-am limpezit gândurile şi, mai ales, bucătăria, am gătit şi m-am revăzut cu vechi cunoştinţe. De Paşte, am decis că e mai bine să rămân acasă, chiar dacă am făcut nişte promisiuni că mă întorc în Bucureşti.

Dar nici Câmpulungul nu mai e un orăşel curat, de munte. Acum cinci luni, strada pe care locuiesc, deşi plină de gropi, încă era asfaltată. Sătui de indolenţa Primăriei, vecinii mei au luat atitudine şi au acoperit toata strada cu pietriş. Benefic pentru şoferi, însă mai prost pentru noi, pietonii de rând. E bine totuşi că s-au mai deschis încă un club şi un supermarket, exact ce îi lipsea oraşului de la poalele Rarăului.

Noaptea de Înviere

Am asistat la cea mai ciudată slujbă de Înviere. Corul, format din enoriaşi în vârstă, nu ştia versurile şi, spre disperarea preotului, uita să cânte „Amin”. La primul „Hristos a înviat”, replica, venită de la un telefon mobil, a fost „mesaj pentru Europa”. Părintele care nu avea, cu siguranţă, calităţi oratorice, a ţinut să reamintească, a cincea oară, printre bâlbe, cât de norocoşi suntem că avem lumină de la Ierusalim în acest an. Îngheţaţi şi plictisiţi, oamenii care au participat la slujbă s-au urcat în maşinile parcate ostentativ lângă biserică şi l-au lăsat pe sacerdot fără auditoriu.

Reuniune de clasă

În prima zi de Paşte mi-am sunat un prieten pentru a-i spune „Hristos a înviat!”. Spontan, am decis să organizăm o reuniune cu foştii colegi de liceu. În două ore, s-a adunat mai mult de jumătate din fosta clasă. Mulţi dintre noi nu s-au văzut de la Bac. Am schimbat impresii despre facultăţi şi am împărtăşit planuri de viitor.

După ce am fost daţi afară dintr-un bar (pentru că se închidea), am descins acasă la una dintre fostele colege. Am băut un pahar de vin, am povestit şi am jucat mima până dimineaţă. Şi cum suntem ţanţoşi absolvenţi de mate-info, n-am reuşit să mimăm sau să ghicim cuvântul „ireductibil”. Spre dimineaţa, proprietara ne-a (în)cântat la chitară, după ce a ţipat la mine pentru că altcineva a spart ceva :). Uneori mi-e dor de liceu, sper că vom repeta mai des experianţa de a ne revedea cu toţii.

O săptămână cu mândrele

Nu îmi aduc aminte să fi stat vreodată, de când sunt studentă, mai mult de zece zile acasă. Nici măcar în vacanţa de vară. Am vrut să mă întorc în Bucureşti a doua zi de Paşte, dar au sunat „fietili” şi m-au invitat la chef, la cabană, unde iar am stat până a doua zi. Am rămas fără baterie la telefon şi i-am îngrijorat pe duda şi pe stres. Nu-i nimic, asta înseamnă că mă iubesc. Duda are sentimente, chiar mi-a spus că îi e dor de mine.

Marţi seară trebuia să mă întorc în Capitală, dar din cauza (sau, până la urmă, datorită) unor evenimente neprevăzute, trenul a plecat spre Bucureşti fără mine. Şi o persoană care îmi era foarte dragă m-a dezamăgit. Aşa că restul săptâmânii l-am petrecut tot în compania „fietilor”: Alexandra, Cristina şi Găbiţa. Mândrele mele m-au hrănit, m-au iubit şi, mai ales, nu m-au lăsat deloc să stau singură. Mi-am adus aminte cât de de apropiate eram acum câţiva ani. Şi că pot să rezist o săptămână fără să dorm cum şi cât trebuie. Mami spunea, în glumă: „ Alexuţa te-a învăţat să fumezi, acum ce te mai învaţă?”. Mă învaţă că prieteniile adevărate nu se destramă niciodată (e blogul meu, deci pot să fiu patetică).

După alte nopţi petrecute la cabană sau la Cristina, vineri la prânz a sunat Găbiţa. Mândrele voiau să meargă pe Rarău, iar eu nu am putut refuza. După un drum plin de peripeţii în spatele unei autodube, am ajuns pe Rarău. Am avut parte de o noapte ca în filmele cu proşti: plânsete (la comandă), râsete, certuri, replici ca „E mică, dar e a noastră” sau „Uimeşte-mă!”, imitaţii eşuate ale lui Batman (sau Superman, nu ştiu sigur), crize de isterie şi muştar cu pâine etc. Recunosc, nu ştiu să tac. Însă totul e bine când toţi suntem prieteni dimineţă.

Sâmbătă am urcat pe stânci, am făcut grătar, ne-am jucat în zăpadă şi, spre seara, ne-am reluat locul în spatele dubiţei pentru a ne întoarce în oraş. Le-am pregătit celor care au coborât cu maşinile în spatele nostru * prieteni de-ai noştri) câteva surprize: crengi, pungi sau buşteni întregi în mijlocul drumului. Ne-am pitit după copaci şi i-am filmat cum se chinuiau, deloc fericiţi, să înlăture obstacolele.

Nici ultima noapte nu a fost dedicată somnului, aşa că am poposit iar la cabană, să bem un pahar de vin... până dimineaţă. Duminică seara, le-am condus pe Găbiţa şi Cristina în gară. Câteva ore mai târziu, m-am urcat şi eu în trenul spre Bucureşti. A fost pentru prima oară când am stat acasă jumătate de lună. Şi a fost pentru prima oară când mi-a părut rău că plec. Mândrelor, vă iubesc!

Drumul cu trenul

După un Paşte superb şi o vacanţă prelungită, mi-am amintit că pe mine mă paşte ghinionul. Nu am găsit bilete la cuşetă. Mihai mi-a urat „sper să nu ţi se fure nimic de data asta”, însă a uitat să menţioneze „să nu ai tovarăşi de călătorie prea vorbăreţi”. Vecinul meu de compartiment, un adevărat Ion Creangă al trenurilor,nu s-a lăsat până nu mi-a povestit tot ce s-a întâmplat în cei 67 de ani ai săi.

Am încercat fără folos să mă prefac că dorm, să vorbesc la telefon sau să mă uit pe fereastră. Bătrânelul nu tăcea şi nu pricepea că sunt total dezinteresată. Ba mai mult, m-a atenţionat că nu e bine să fiu atât de tăcută. După ce mi-a vorbit, cu nostalgie, de perioada comunistă, de naşterea copiilor săi, despre cum se face tencuiala la o casă sau despre proprietăţile laptelui de oaie, a început să îmi dea lecţii despre dragoste. „ Perechea potrivită este greu de găsit, copchilă. Apăi când o găseşti, trebuie să o convingi să stea lângă tine. Dacă nu vrea, îi mai tragi câte una. Dacă nici aşa nu merge, îi tragi mai multe, o obligi să stea. Ascultă, copchilă, perechea potrivită îi doar una, să nu îi dai voie să plece”, a conchis bătrânul filosof al C.F.R.-ului.

Am crezut că, după câteva ore în care a vorbit întruna, a obosit. Greşeala însă a fost a mea. I-am răspuns la întrebare şi i-am replicat, cu jumătate de gură, că sunt la facultate, la jurnalism. Ştiam eu că trebuia să tac. Atât i-a trebuit moşului, i-am oferit subiect de discuţie (mai mult subiect de monolog) pentru alte câteva ore. Mi-a povestit de fata lui cea mare care, vezi dom’le, este mare jurnalistă şi vedetă de televiziune. Şi nu oricum, ci la OTV, are emisiune în fiecare dimineaţă,de la 8 la 10. Ca noroc, mi-am găsit un nou idol. De parcă nu era de-ajuns, trenul a avut întârziere. Şi duda mea, săraca, m-a aşteptat două ore în gară. Important e că am ajuns bine.

În altă ordine de idei, somnulescu s-a ţinut de cuvânt şi mi-a făcut o recenzie a blogului.
Roxana i-a făcut cadou lui Flo, de ziua lui, un post dedicat exclusiv lui. Îi spun şi eu, mai târziu, “ La mulţi ani, frate mai mic cu freză urâtă!”. Tot cu întârziere, “La mulţi ani, mami, te iubesc!” şi “La mulţi ani, Alexandra, te iubesc şi pe tine, mândro!”.

Cum mă găseşte lumea (2)

2009-04-15T12:37:00.003+03:00

Pe blog ajung prietenii mei, unii colegi de facultate, câţiva candidaţi FJSC şi persoane dubioase care caută tot felul de aberaţii. Unii chiar au prea mult timp liber...

*** argumentare ca un text are descriere – argumentare, text descriptiv, cam tot aia. Găseşti pe forumul FJSC câte vrei
*** textul argumentativ despre greseli – tot pe etajul6 găseşti argumentări cu şi despre greşeli
*** dar totusi pleonasm – este
*** texte de ipresionare – începe cu o tastatură nouă
*** vreau sa imi fac cont virtual la hi5 – dacă nu ai poze „iola” ( io la baie, io la club, io la bară etc) , degeaba îţi faci
***admitere fjsc 2009 – se documentează candidaţii, dar vai!
*** fostii mei colegi de liceu din cluj – o duc bine, îţi spun eu. Mănâncă pireu de castane
*** diplome nerecunoscute la iasi – te miră?
***referat „limba noastra” – depinde la ce materie: la limba română sau la opţionalul de educaţie sexuală?
***cum este corect > sunt la servici sau sunt la serviciu – corect este „am fost la serviciu, dar sunt agramat, aşa că m-a dat şeful afară”
***oana duda timisoara – ne supărăm, doar eu îi spun „dudă”. Şi nu, nu e numele ei de familie
*** oana duda – duda MEA!
***fazan: cuvinte care incep cu ni – niciodată nu m-am gândit că cineva ar putea trişa la fazan
***imi reproseaza orice – iar pierzi timpul în faţa calculatorului?
***fjsc dyna – nu cunosc
***forumul fjsc – pe cale de dispariţie
***scris de mana pe mesenger – iar tu? Perseverenţă, maică, perseverenţă! Ia un pix şi scrie pe monitor
***text argumentativ despre carte – nu mai bine citeşti una?
***conectori pt argumetantie – aveam nişte idei pentru argumentare, dar tu sigur cauţi altceva
***ce examene se dau la fjsc – aici există mai multe variante: 1. un candidat care se documentează (pasăre rară). În acest caz, examenul care te interesează este admiterea! 2. Un boboc: nu te impacienta, oricum treci în anul doi.
- interviu jurnalistica despre bacul 2009 – ziarism şi jurnalistică, of!
***dyna – prezentă!
***puzzle cu biserici – există aşa ceva?
***unde facem practica fsjc – la tablă. Scriem de 50 de ori corect numele facultăţii: F...J...S...C... A fost greu? Ah, să spun mai rar?
***ce faci knd esti nevoita s acepti k nu t vrea – începi să scrii în limba română?
***jocuri de jocuri nu aiurite – eu sunt fată de fată (deşi aiurită), aşa că te ajut. Încearcă să joci Solitaire. E joc de joc, dar s-ar putea să fie prea complex de complex pentru tine
***noul imn fjsc – e cam vechi şi ăla
***ce e nou în cluj? – ungurii! :))
*** jurnalis diana robu – Diana Robu e la jurnalism (aşa am auzit). Şi va fi, speră ea, şi jurnalist
*** draga dyna fjsc – nu, e o scorpie!
***ce inseamna sa fi original? – să scrii „ să fi”
*** dyna stres fjsc blog – stresul e Mihai, nu eu, îmi pare rău
***mam simtit folosita – săraca, mie milă de tine!
***de unde vine inspiratia? – de la „magazinul vieşnic dischis” (Non-Stop)
***puzzle e un cadou potrivit pt inmormantare? – prea morbid chiar şi pentru mine

Despărţirea de forumul FJSC

2009-03-29T12:12:00.006+03:00

După 791 de zile, am decis să mă retrag. Forumul FJSC nu mai este de mult timp o platformă în care se vorbeşte corect limba română ori spaţiul în care elevii de liceu apreciază ajutorul necondiţionat al studenţilor. Şi ajutorul profesorilor este, de mai bine de un an, inexistent. Poate nu am fost cel mai competent, cel mai obiectiv sau cel amabil moderator, însă am fost cel mai devotat. Dar orice lucru începe să pută dacă este împroşcat cu … noroi.

Iniţial, am decis ca eu şi etajul6 să luam o pauză, să văd cum îi merge fără mine. Apoi am realizat că despărţirea definitivă este inevitabilă. Eu nu reuşesc să fac compromisuri, nu pot să laud candidaţii care redactează texte mizerabile, nu pot să nu observ că nu se mai vorbeşte în limba română, nu vreau să îi scutesc pe candidaţi de efortul de a căuta informaţii. (în acelaşi subiect, poate pe aceeaşi pagină). M-am săturat să răspund de zeci de ori la aceeaşi întrebare, mi-e greaţă de tupeul şi aroganţa unor liceeni.

Au existat şi în anii trecuţi conflicte între membrii forumului. De cele mai multe ori, bătălia se dădea între mine şi un candidat. Am primit zeci de mesaje private în care eram ameninţată sau avertizată. Dar niciodată nu s-a ajuns la nivelul actual de nesimţire. Noi şi actualii boboci răsfoiam forumul înainte să punem vreo întrebare tâmpită şi ne asumam greşelile. Toate textele primeau comentarii, mai mult sau mai puţin ironice, însă pertinente. Şi candidaţii de atunci erau interesaţi să îşi îmbunătăţească stilul şi să se pregătească pentru admitere. Nu conta tonul mesajului, ci conţinutul acestuia. Noi organizam întâlniri ale candidaţilor, legam prietenii şi ne ajutam între noi,însă actuala generaţie de candidaţi este animată de spiritul de competiţie.

În această seară, am primit un mesaj care mă obligă să mă justific faţă de acea minoritatea a candidaţilor cu bun simţ:

Nu as vrea sa intreb masura indiscretiei, dar...ce te-a determinat sa iesi oarecum din ,,schema" (ma refer la sectiunea Meditatiilor gratuite)?
Da, rasfoiesc forumul, stiu in mare motivele, insa acum pari a fi radicala in luarea acestei decizii. De fapt, RADICALA!!! S-au adunat niste ani, probabil a devenit obisnuinta sau chiar placere de a-i ajuta pe ceilalti.
Imi pare rau ca s-a umplut paharul tocmai la noi, generatia 2009 (cat egoism, nu?

Prima oară m-am gândit la despărţirea de etajul6 pe 21 ianuarie. Atunci, Admin a propus închiderea forumului pe motivul că profesorii nu intră periodic pentru a corecta textile candidaţilor. M-am simţit nedreptăţită. Până atunci, pierdeam măcar o oră pe zi pentru a răspunde în secţiunea de meditaţii gratuite. Şi, de cele mai multe ori, replicile mele au fost pertinente. Profesorii nu au fost niciodată activi pe forum, dar comunitatea de la etajul6 s-a dezvoltat şi a progresat fără ajutorul lor. Deodată, munca noastră, a studenţilor, nu a mai fost recunoscută.

Dar iubeam prea mult forumul, aşa că i-am trimis e-mailuri lui Admin, în care l-am rugat să se răzgândească. Însă nu aceste mesaje l-au făcut să îşi schimbe opinia, ci anunţul conform căruia profesorii aveau să revină pe forum, de pe 23 februarie. Mai mult, s-a stabilit şi o programare a profesorilor care, vezi Doamne, vor corecta textele liceenilor care se visează Andreea Esca. De pe 23 ianuarie până acum, în secţiunea de meditaţii gratuite există doar trei mesaje scurte şi extrem de seci care aparţin profesorilor. Dar, aşa cum am mai spus, e important ca în broşuri şi în pliante să scrie că profesorii oferă meditaţii gratuite pe forumul facultăţii. Pe naiba!

În altă ordine de idei, actuala generaţie de candidaţi este extrem de leneşă. Nu doar că nu studiază forumul, dar ei mai şi pun întrebări ale căror răspunsuri se află pe aceeaşi pagină. Şi tot ei se simt nedreptăţiţi atunci când li se răspunde "caută singur, un viitor jurnalist se documentează". Mai mult, unii sunt atât de prost informaţi, încât confundă facultăţile:

nu sunt din bucuresti si din acest motiv as vrea sa stiu exact pt ca pe site nu scrie decat "jurnalism-stiintele comunicarii examen" ..aa si inca ceva.acolo scrie :pt stiintele comunicarii se pot alege intre limbile (...) dar de jurnalism nu precizeaza nimic concret.eu vreau la specializarea jurnalism si vreau sa stiu daca se poate ce anume se da la examen si cand este data.multumesc anticipat astept raspuns

Păi facultatea despre care vorbeşte ea este din alt film. Admiterea la FJSC constă în redactarea unei naraţiuni şi unei argumentări şi proba de limba română.

Alţi candidaţi evocă scuza penibilă a liceanului care are atât de mult de învăţat pentru examenul de bacalaureat, încât nu poate pierde trei minute pentru a căuta date despre admitere. Aşa că noi, moderatorii, avem timp la discreţie şi suntem datori să căutam informaţiile în locul lor.

Primesc cel puţin două mesaje pe zi, în care candidaţii mă roagă să mă uite peste textele lor. Am intrat ieri, am ales un text care avea foarte multe comentarii (dar nici unul argumentat), aşa că l-am corectat. Candidata, extrem de arogantă, s-a simţit nedreptăţită. Nu doar că nu a luat în considerare observaţiile pertinente şi argumentate pe care i le-am făcut, însă a considerat că am o problemă personală, tocmai pentru că am ales să corectez textul ei.

Chiar dacă îmi face plăcere ca textul să fie corectat de tine, pentru că eşti obiectivă, mai bine lasă.Mă pot lipsi. Dacă eşti nervoasă descarcă-te pe altcineva. Nu mă interesează problemele tale, dar neliniştile negative pe care le emani, dacă pot să spun asa, mă tulbură.

Dacă am puricat tot textul, am făcut-o pentru că am vrut să o ajut. Şi da, între timp m-a luat cu dureri de cap când am văzut, de trei ori, virgulă între subiect şi predicat. Dar observaţiile mele au fost obiective şi argumentate. Eu nu am văzut niciodată un profesor care să analizeze amănunţit un text, aşa cum am făcut-o noi, studenţii. Şi dacă domnişoara nu vrea să îi mai fie corectate textele, eu nu mă supăr, o bătaie de cap în minus. Ea are de pierdut.

Am ales trei exemple relevanate pentru a ilustra nesimţirea care domneşte pe forum. Noi, studenţii, suntem blamaţi de copiii răsfăţaţi care nu ştiu să primească critici. Şi dacă ei cer să nu le mai corectăm textele, dorinţă îndeplinită. Eu am profitat de secţiunea de meditataţii gratuite la vremea mea. Dacă „ghemurile de puf” au decis să distrugă meditaţiile gratuite, mie nu-mi pasă, eu am dat deja admiterea. Dacă ei vor să nimicească forumul, o fac pe pielea lor, sunt singurii care vor suporta consecinţele. E păcat totuşi că există copii (puţini) care muncesc, ţin cont de sfaturi şi îşi doresc să intre la FJSC!

Am decis să nu mai fac muncă voluntară pentru că nu înseamnă absolut nimic pentru nimeni. În schimb, se pare că profesorii îi ajută mai mult pe candidaţi, chiar dacă activitatea lor pe forum este egală cu zero. Şi, în final, renunţ la secţiunea de meditaţii gratuite pentru că etajul6 nu mai are nevoie de mine. Oricum, preconiezez că forumul se va închide până la admitere.

A doua oară mi-a plăcut mai mult

2009-03-23T23:33:00.005+02:00

Din seria „ce pricepe o fată pe stadion”

Am fost, pentru a doua oară, la un meci important de fotbal. Promisiunea rămâne promisiune, aşa că am fost cu Mihai şi Oana pe Giuleşti, la meciul dintre Rapid şi Oţelu.

Iniţial, am vrut să stam la tribuna a doua. Ne-am răzgândit, ne-am ghidat după lozinca „ scump, doamnă, scump, dincolo era mai ieftin” şi ne-am luat bilete la peluză. Am preferat să dăm 15 lei pe bilet, în loc de 40. Şi a fost o decizie inspirată. Am stat în mijlocul galeriei rapidiste, am cântat şi am jubilat la fiecare gol al Rapidului.

Nu am înţeles ce s-a întâmplat când arbitrul a revenit asupra deciziei de a de penalty pentru giuleşteni. M-am dumirit abia când am ajuns acasă şi am deschis laptopul.

Eu am pierd două din cele patru goluri ale Rapidului, mă chinuiam să îmi aprind o ţigară. Şi mi-am dorit ca alb-vişinii să înscrie din nou, să înţeleg de ce se bucură toţi în jurul meu. Dorinţă indeplinită în minutul 92, spre bucuria galeriei giuleştene. Mi-a fost totuşi milă de cei 100 (maxim) de suporteri ai Oţelului.

Prima oară, mi-a plăcut mai mult stadionul. Mihai spune că este singurul stadion din ţară unde sunt interzise seminţele. Eu îl cred pe cuvânt, dar nu înţeleg de ce nu se întâmplă acelaşi lucru peste tot. În schimb, sâmbătă am savurat spectacolul – atât cel oferit de echipă, cât şi cel oferit de suporteri. Ah, şi să nu uit: pe stadion pot cânta fără să îşi astupe nimeni urechile ( au existat şi cazuri în care am fost plătită să tac). Abia aştept meciul cu Dinamo.

Din nou în Cluj

2009-03-19T01:20:00.013+02:00

Aşa cum am promis, am revenit în Cluj, însă de această dată însoţită de Claudia, Mihai şi Oana (în ordine alfabetică). Îmi pare rău că nu am fost cea mai bună tovaraşă de drum şi nici cea mai bună colegă de cameră în cele trei zile petrecute alături de ei în Ardeal.

Am ajuns joi în Cluj. Am mâncat iar la Casa Vikingilor (unde am făcut o fază de blondă, dar rămâne între noi), apoi am jucat bowling. Evident, eu am câştigat. Vineri a fost cea mai activă zi. Am vizitat mai întâi Muzeul de Farmacie. Ghidul, un individ tare dubios, se grăbea să ne scoată afară, se închidea muzeul. Măcar am aflat că isteria şi depresia se tratează cu secreţia anală a castorului şi cu excrementele unei sopârle africane (sâmbătă aş fi avut nevoie de orice leac împotriva isteriei ). Am vizitat o catedrală, apoi am mers la Leu. De această dată, i-am lăsat să ma bată la bowling.

Nu îmi mai place (atât de mult) pireul de castane. Am mâncat unul scump şi foarte prost. Uzi şi îngheţaţi, ne-am îndreptat spre stadion, la meciul dintre CFR Cluj şi Rapid. Mihai şi-a ascuns bine fularul cu Rapid şi a aplaudat la fiecare fază a clujenilor. Trădătorul!

În continuare, iubesc Clujul şi ardelenii. Unui nene care stătea în faţa noastră pe stadion i s-a făcut milă de noi şi ne-a dat nişte ziare, pe care să le punem pe scaunele ude. Claudia a improvizat o umbrelă din bucata de hârtie. Ineficient însă, căci în două minute, ziarul i s-a rupt deasupra capului. Acelaşi domn amabil a observat păţania şi i-a dat o umbrelă adevărată!

În prima repriză, a plouat cu găleata. Am îngheţat de frig şi am încercat să învăţ imnul CFR-ului ( Lupă, lupă şi învinge, forţa, forţa CFR...). Noi, fetele, nu am înţeles mare lucru din ce se întâmplă pe teren, am fost mai atente la atmosfera din tribune. După vreo jumătate de oră de joc, Claudia l-a întrebat pe Mihai, la o fază a Rapidului: „ Acum e 3-0, nu?” ( meciul s-a terminat 0-0 ).

După pauză, a început să ningă. Nu am văzut nicidoată fulgi de zăpadă atât de mari şi atât de deşi. Nu ne-am întors la locurile noastre, ci ne-am aşezat într-o zonă acoperită a stadionului. Jocul a fost oprit de două ori, în minutul 51 şi în minutul 71. Oana a dat vina pe ghinionul meu. Cică nu ar fi nins dacă nu eram eu. Lui Mihai i-a crescut inima când a auzit, taman în mijlocul susţinătorilor lui CFR, un „Hai Rapid!”. Din nou, ardelenii au umor. Ah, şi ne-au plăcut înjurăturile lor, extrem de inofensive. Cea mai dură a fost „ No, să nu te miri de el de unde-o venit?”. Oricum, eu am fost mai atentă la joc în cea de-a doua repriză. Mi-am pierdut interesul spre sfârşitul meciului, când Pereira a fost schimbat.

Pentru că mi-a plăcut atmosfera de pe stadion, merg şi sâmbătă la meci, cu Mihai. De data aceasta, pe Giuleşti. Şi nu mă voi mai chinui să învăţ imnul echipei gazdă, pentru că ştiu deja toate cântecele cu Rapid ( mulţumesc, Ioana, mulţumesc, Mihai :D ).

Din nou a fost pusă la încercare capacitatea mea de a mă orienta în spaţiu. De pe stadion, am ajuns în gară, deşi ar fi trebuit să ajungem undeva în centrul oraşului. Din fericire, a venit cineva după noi.

Sâmbătă am fost iar la la Casa Ardeleană, apoi în vizită la una din prietenele mele cele mai bune. Acolo, ne-am întâlnit cu o alta prietenă de-ale mele, care era şi ea în vizită în Cluj. Am depănat amintiri, iar ele au ţinut să le povestească şi celorlaţi picanterii din tinereţea noastră tumultoasă. Ce vremuri!

De acolo, ne-am îndreptat spre Cetăţuie. Am admirat panorama oraşului şi am făcut multe poze. Ne cumpărasem bilete, toţi patru, pentru sâmbătă seară. Eu m-am răzgândit şi am mai rămas o zi.

Sâmbătă noapte m-am revăzut cu Bogârză, un fost coleg de clasă. Mă bucur că l-am tras atât de des de păr în liceu, acum are nişte plete superbe. Dar tot negru, creţ şi alcoolic a rămas, de aia mi-a fost mereu drag. Ah, şi pentru că face o omletă delicioasă.

Ne-am plimbat o oră, până când s-au decis băieţii în ce local să mergem să bem o bere. Şi dacă a fost vorba de bere, evident că a fost prezent şi Flo, frăţiorul meu mai mic şi cu o freză urâtă (noroc că-l salvează inteligenţa). Phlow este persoana din vina căreia nu îmi voi mai prinde niciodată părul în cozi. Şi tot el este individul cu care poţi să bei Sex on the beach o noapte întreagă, până te dau barmanii afară. Apoi stai cu doza de Timişoreana pe malul Moldovei şi admiri răsăritul (nu e din experienţă proprie, aşa am auzit). Tot cu Flo chiuleam în liceu şi mergeam în parc, să ne uităm la veveriţe ( am promis că voi scrie asta pe blog).

Duminică a fost cea mai liniştită şi cea mai frumoasă zi, am fost doar NOI. Ar fi fost perfectă, dacă nu ar fi fost colegul (retardat) de apartament al lui Dragoş, care a ascultat manele la maxim. Şi dacă tot veni vorba de Dragoş: mulţumesc, mămicule,pentru că ne-ai găzduit!

Am prostul obicei de a-mi face mereu o primă părere greşită. Aşa s-a întâmplat şi cu ardelenii, care nu-mi erau, la început, foarte dragi. În schimb, în privinţa Clujului nu m-am înşelat. Rămâne oraşul de care m-am îndrăgostit (deşi are trotuare foarte înguste)şi pe care-l voi vizita de câte ori voi avea ocazia.

În cele patru zile am învăţat că nu am nevoie de pretexte pentru a revedea persoanele dragi mie, mi-am reamintit că spun, de multe ori, lucruri pe care nu le gândesc şi pe care le regret mai târziu. Mi-am dat seama că ar trebui să fac o statuie persoanelor care-mi suportă toanele şi mă iartă mereu şi că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru prietenii pe care-i am. (iată că sunt aproape umană)

Cam atât din Cluj. Cu siguranţă, voi reveni!

O perioadă „di tătă ţâdula”

2009-03-02T23:24:00.012+02:00

Notă: di tătă ţâdula = foarte proastă

* Cred că totul a început de ziua lui Mihai, când am fost miruită, cu forţa. Un preot strângea, în metrou, bani pentru o biserică din Drumul Taberei. A ajuns în dreptul meu, iar eu am scos o bancnotă de 5 lei (credeam că e de 1 leu). Trenul a oprit, iar eu mă îndreptam spre usă, când bărbatul în sutană m-a tras (puternic) de mâneca şi m-a dat cu mir pe frunte. Dacă aveam nevoie de o substanţă cleioasă şi urât mirositoare pe capul meu, nu refuzam invitaţia lui Mihai de a merge pe stadion. Totuşi, am mirosit toată ziua a biserică, iar glumele preferate au fost „Dyna, Dumnezeule!” sau „ Fugi ca Dyna de tămâie”.

* Camera mea de la parter nu oferă o privelişte prea plăcută. Weekend-ul trecut, colega mea a plecat acasă. Singură şi foarte plictisită, m-am trântit în pat şi mi-am luat laptopul în braţe. Singură, până când am auzit nişte bătăi puternice în geam. Un boschetar se masturba în faţa ferestrei mele. Am tars draperiile şi am stins lumina. Individul, în continuare, bătea în geam şi trăgea de grilaj, pentru a mă înştiinţa că nu a plecat.

* Am aflat cine caută mereu, pe google, „Diana Robu”. Persoana respectivă mi-a lăsat un comentariu, însă am preferat să îl şterg. Totuşi, îi voi răspunde aici, deşi am fost sfătuită să mă abţin.
Domnule Marian Robu, ziua mea este pe 12 septembrie. Ştiu că aţi pregătit cate o felicitare în fiecare an, dar nu aţi ştiut când să o trimiteţi. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar nu am ajuns la şcoala de corecţie, nu mă droghez (dar fumez extrem de mult), nu am renunţat la şcoală şi nici nu am trei copii, cu trei taţi diferiţi. Deci sunt bine. Şi am ajuns aici fără ajutorul dumneavoastră (recunosc, am văzut replica într-un film)!
Vă rog să îi transmiteţi salutări bunicului, dacă mai trăieşte. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc.
Ah, era să uit. Referitor la comentariul pe care mi l-aţi lăsat: aţi greşit cuvântul „reînnoda”, se scrie cu doi de „n”. Toate cele bune!

* Puiul meu creţ ( cea mai bună prietenă din liceu ) a fost în weekend în Bucureşti. Nu ne văzusem de un an jumătate, aşa că am fost încântată când m-a sunat să îmi spună că e în Capitală. Culmea, mai stătea şi în Regie, adică la 500 de metri de căminul meu. Entuziasmul însă nu a durat. Îmi pare rău că a avut foarte puţin timp liber şi nu am stat mai mult împreună. Însă mă bucur că am rămas la fel de apropiate ca în liceu. Abia aştept ă te revăd, puiu`! Data viitoare, vin eu în Iaşi.

* Tot în weekend, m-am certat foarte rău cu Mihai, dar nu aş recunoaşte niciodată că eu sunt responsabilă. Păi da, nu e vina mea că o gaină beată se orienteză în spaţiu mai bine decât mine. Da, ştiu, asta nu e bine pentru o persoană care îşi doreşte să ajungă jurnalist. Totuşi, ca să îmi treacă supărarea pe Mihai, el mă ia cu el să îşi aleagă o pisică ( pe care o va chema, sugestiv, Pitbull ). Iar eu, ca să ma revanşez faţă de Stres, îi voi cumpăra un bilet (sau patru ) la un anume meci al Rapidului. Încă a rămas Stresul meu preferat (Mihai, nu Rapidul). Vorba lui: „ Şi aşa suntem puţine minţi luminate, de ce să ne certăm între noi?”.

* Mi-am imaginat eu următoarea situaţie: cineva are un telefon nasol. Pentru a schimba cardul, trebuie să scoată mai întâi bateria, apoi cartela. Din greşeală, scoate cardul, dar îl scapă în slotul pentru cartelă. E clar, persoana asta (imaginară) este de sex feminin. Nu reuşeşte să scoată cardul, aşa că pune mână pe o forfecuţă şi încercă să scotă bucăţica neagră, de plastic. Evident, a stricat nişte circuite (sau ceva) pe acolo, deci a rămas, duminică, fără telefon. Situaţia este pur ipotetică!

Mâine aş fi vrut să merg până la secretariat, să văd ce se mai aude de diploma mea de Bac. Însă la cât ghinion am în ultimul timp, prefer să nu joc la loto, să nu îmi fac analize şi să nu intru în secretariat.

Diplome nerecunoscute

2009-02-24T21:12:00.010+02:00

Sufăr de mania persecuţiei, aşa că îmi imaginam că doar eu sunt oropsită de facultate. Ştiam că nedreptăţi se întâmplă peste tot, dar credeam că FJSC-ul le întrece pe toate. M-am înşelat, în Moldova e mai rău.

"Câteva zeci de absolvenţi ai Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi , s-au adunat ieri la decanatul facultăţii, după ce vinerea trecută au fost înştiinţaţi că specializarea Limba şi Literatura Română nu este recunoscută. Foştii studenţi au fost anunţati de profesori că trebuie să se reînscrie în anul III şi să susţină examenele la o limbă străină, ca a doua specializare. Peste 150 de tineri aşteaptă să afle dacă diplomele lor de licenţă au vreo valoare sau nu. "

Articolul integral în EVZ.

Cam atât din Cluj, vom reveni!

2009-02-13T00:02:00.012+02:00

După o sesiune mai mult decât lejeră, m-am ţinut de cuvânt şi am ajuns şi în Cluj. M-am revăzut cu persoane la care ţin mult, foşti colegi de clasă sau vechi cunoştinţe. Bucureşti este un oraş cu care cochetezi, apoi vrei să îl părăseşti. În schimb, Cluj este, cu siguranţă, un oraş de care te îndrăgosteşti: curat, fără cerşetori sau câini vagabonzi şi foarte ieftin.

Mi-am schimbat părerea despre ardeleni, care nu îmi erau foarte dragi. Am comandat un taxi, voiam să ajung în Observator, în complexul de cămine. Şoferul m-a întrebat pe ce stradă să mergem. Cred că opţiunile erau Turzii şi Republicii. I-am spus că e alegerea lui, sunt pentru prima oară în Cluj. Ardealeanul , foarte amabil, mi-a arătat Casa de Cultură şi o biserică, mi-a povestit câte ceva despre oraş, iar eu i-am împărtăşit impresii despre Capitală. „Apăi dacă eşti prima oara în Cluj, cursa e din partea mea”, mi-a spus zâmbind, după ce am ajuns la destinaţie. Dacă eram în Bucureşti, m-ar fi plimbat prin cinci sectoare, până aparatul de taxat ar fi indicat banii mei de cheltuială pentru o săptămână întreagă.

Or fi ardelenii calmi, dar au simţ practic. Şi umor morbid. „Sistemul sanitar românesc te omoară”, şi-a spus patronul unei firme de pompe funebre, al cărui sediu era vizavi de spital. Şi se mai numea, sugestiv, „Carpe diem”. Tot patronul unei firme de pompe funebre s-a gândit că să îşi extindă afacerea şi să deschidă, lângă sicrie şi lumânări, un restaurant. Mă întreb ce conţine meniul...

Şi dacă veni vorba de hrană, clujenii sunt inventivi şi când vine vorba de mâncare. Am fost la „Casa vikingilor”, unde băieţii au mâncat mici la metru. Terifenul şi bicarbonatul erau din partea casei, asta în cazul unor eventuale dureri de stomac. Eu am mâncat pireu de castane, un adevărat răsfăţ pentru papilele mele gustative. I-am bătut la cap pe băieţi că vreau să mănânc ceva tradiţional, aşa că în ziua următoare EL m-a dus la „Casa Ardeleană”. „Mai tradiţional de atât nici nu se putea”, mi-am zis, când am văzut cât de rustic este amenajat restaurantul. Până şi ospatarii erau îmbrăcaţi în porturi populare şi te serveau cu o ţuică din partea casei. Doamne, cât de bun a fost pireul de castane!

Clădirile sunt superbe, de la biserici până la universităţi. Îmi pare însă foarte rău că nu am reuşit să urc la Cetaţuie, să admir, panoptic, tot oraşul. Eh, data viitoare. Şi va fi o data viitoare, mai ales că mai am în geantă un bilet necompostat (da, am circulat mereu cu bilet). Şi trebuie să respect nişte promisiuni. Şi să mănânc pireu de castane.

Aveam nevoie de puţin timp pentru mine. M-am simţit extraordinar datorită unor oameni extraordinari. Cu siguranţă, voi reveni în Cluj. Şi apropo de oameni extraordinari, un copil alintat tare tare drag mie îşi serbează astăzi ziua de naştere. La mulţi ani, kido! Să mănânci un pireu de castane şi pentru mine! Szeretleck!

Later edit:

Astăzi a nins în Cluj. Iată ce fac studenţii când au zăpadă:

Poza 10 din folderul 5

2009-02-12T19:12:00.011+02:00

Am primit iar o leapşă de la Bogdan , care spune cam aşa: mergi în folderul cinci şi publică a zecea poză, apoi spune-i povestea. Iată şi poza:

Eu încă păstrez fotografiile cu colegii de clasă, iar în liceu făceam foarte muuulte poze. Fotografia este făcută în 2006, pe 10 noiembrie. În stânga este Alex. El mi-a fost coleg 12 ani. Ştiu acum doar că este la facultate la Iaşi, ceva legat de informatică. Ne-am întâlnit de câteva ori, întâmplător, prin Câmpulung.

În dreapta este Clip, cred că e singura poză în care este serios. Ne cunoaştem de la grădiniţă. A fost prietenul meu când aveam vreo şase ani. Îmi cumpăra elastice de păr şi ne ţineam de mână. Nu ajungea să apese singur butonul de la sonerie, aşa că îl ajuta mama. A, şi ţin minte ca era blond şi purta o bluză verde. Zece ani mai târziu, mi-a îmbătat pisica. Nu l-am mai văzut de când am terminat liceul.

Leapşa merge mai departe la Misha , Maya , Duda , Aurelian , Andra, Vlad , Dragoş şi la Doomy (sper să fie o poză cu rotopercutanta).

La mulţi ani, stresule!

2009-02-12T00:01:00.012+02:00

Mihai schimbă astăzi prefixul, împlineşte 20 de ani. Cu siguranţă, el nu va avea aceeaşi replică idioată „ o dată pe an fac 20 de ani!”. Mi-am dorit ca, de ziua mea, Mihai să facă o glumă bună, el îşi doreşte ca eu să nu îi cânt „La mulţi ani” de ziua lui. Încă ma mai gândesc...

La mulţi ani (buni) şi sper să rămânem mereu prieteni la fel de buni!

Te iubesc, stresule!

Ajută-i să supravieţuiască

2009-01-28T21:03:00.008+02:00

Răspund apelului făcut de Bogdan, care m-a rugat să promovez proiectul "Ajută-i să supravieţuiască!"

Dacă vrei să te implici în acest proiect de strângere de fonduri (bani, haine groase sau paturi)pentru refugiaţii din Fâşia Gaza, o poţi face la Facultatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila în perioada 26-30 ianuarie. Proiectul este coordonat de echipa SMMB ( Societatea Studenţilor în Medicină din Bucureşti) sub îndrumarea IMFSA (Internation Federation of Medical Students Associations) şi UNRWA (United Nations Relief and Works Agency).

Ajută-i să supravieţuiască pe aceşti oameni care au reuşit să treacă peste un război sângeros, însă acum mor din cauza frigului, a foamei sau a lipei medicamentelor.

Persoane de contact:
Micky Radu mickyrd@yahoo. com 0727 342 141
Mutasem Maher mu3tasm@yahoo. com 0761 365 017

Forumul FJSC – încă în picioare

2009-01-26T22:42:00.013+02:00

George Hari Popescu a decis ca deocamdată forumul să rămână deschis. Probabil sondajul care indica 12 voturi pro şi 107 voturi împotriva închiderii forumului FJSC a fost factorul care a înclinat balanţa.

" În al doilea rînd, problema este că mi-aş dori ca mai mulţi profesori să intre şi să ajute cu sfaturi în secţiunea de meditaţii, pentru ca promovarea forumului să aibă suport. "

Şi eu mi-aş dori asta. Mi-aş mai dori ca profesorii să citească lucrările de seminar, nu să pună note după cum vor ei. Mi-ar plăcea să vorbească în limba română, tare şi rar, astfel încât să îi înţelegem şi noi. Mi-aş dori ca unii seminarişti să nu mai spună “ nu ma interesează ce faceţi voi la curs” şi să nu mai fumeze în sălile de clasă. Mi-aş dori ca profesorii care nu au intrat aproape niciodată pe forum să nu mă mai acuze că “prejudiciez imaginea facultăţii” pentru că nu vreau să fac practica la Ministerul Mediului ( sau Educaţiei, nu mai reţin ) . Chiar mi-ar plăcea să aflu ce se întamplă cu diploma mea de Bacalaureat, nu sunt sigură că mai există.

Dar astea sunt vise măreţe. Sistemul merge prost şi oamenii care vor să schimbe ceva sunt prea puţini. Anul trecut, deşi fiecare prof avea o săptămână în care ar fi trebuit să corecteze texte, candidaţii au primit cateva sfaturi doar de la doi profesori.

" Domnul decan va propune din nou în consiliu să se ofere meditaţii pe forum pe baza unei programări."

Dacă de asta depinde viaţa forumului, ar fi mai bine să se închidă de pe acum. Pentru ce să amânăm? A, da, ca să putem scrie în continuare în broşuri şi în prezentări că FJSC este singura facultate care pune la dispoziţie meditaţii gratuite oferite de profesori. Nicăieri nu scrie că studenţii, alături de un singur profesor, sunt cei care duc forumul în spate. Păi atunci e normal ca ăştia mici să nu aibă încredere în părerile studenţilor. Mergem cu Caravana prin licee, împărţim pliante la Targul Educaţiei şi facem prezentări în care spunem că profesorii sunt cei care supraveghează secţiunea de meditaţii gratuite. Deci aspiranţii la o carieră în jurnalism se aşteaptă să găsească profesori pe forum (speraţi degeaba!).

Şi, totuşi, din punctul meu de vedere, vina este a candidaţilor. Bine, sunt sceptici când vine vorba de criticile făcute de un student sau de un alt candidat. Nici o problemă, pot accesa meditaţii 2007 şi vor găsi acolo sfaturi ale profesorilor (şi alea puţine, e drept). Aşa că vor vedea că noi nu o facem pe grozavii, doar repetăm (de sute de ori) lucrurile pe care le-au spus dascălii, în scurta lor perioadă pe forum. Dar nici aşa nu e bine, pentru că “datoria noastră este să corectăm texte”, iar dacă trec două zile şi omuleţul nu a primit nici un comentariu la text, face scandal şi se simte nedreptăţit. Pe de altă parte, dacă îi spui individului unde greşeşte, deschide subiect nou în se plânge că l-ai descurajat, apoi îţi trimite un mesaj privat cu cele mai expresive înjurături. Eh, este şi ăsta un mod de a-ţi demonstra creativitatea.

" Să aşteptăm deci rezultatele obţinute în urma acestei măsuri luate de dl decan şi mai vedem apoi ce schimbări facem."

Putem să ne gândim de pe acum la măsuri, nu cred că se va schimba ceva pe forum. Sau amânăm închiderea forumului până când apare broşura pentru admitere 2009?

later edit:

În altă ordine de idei, în sfârşit comentariile sunt lizibile. Cineva foarte drag mie a rezolvat problema cu chenarele suprapuse. Mulţumesc mult!

Cum mă găseşte lumea

2009-01-26T00:04:00.010+02:00

Iată ce mai caută omuleţii şi, surprinzător, ajung pe blogul meu.

„ corect: servici sau serviciu “ - Doamne, sper că nu era profa de seminar, aceeaşi problemă o avea şi ea . În limba română, corect este serviciu !!!

„ corect e m-asi sau ma-si“ – M-aş apuca să învăţ, dar nu am chef, ceapa mă-sii! Revenind, nu ştiu ce voia să afle individul ăsta.

„ diacritice “ – ce or fi alea?

„ text cu ipoteza argumentului clasa a 9 “ – Ipoteza argumentului? Îmi pare rău, s-au vândut toate.

„ dacă încep facultatea şi nu o termin mi se da ceva in mana? “ – Mă abţin, îmi pare rău.

„ nu sunt obsedat “ – Bravo ţie! Aveai nevoie de confirmare?

„ Diana Robu “ – Asta se întîmplă aproape zilnic. La început, mă gândeam că e mama, ea avea prostul obicei de a-mi căuta numele pe net. Însă ea-mi ştie şi cel de-al doilea prenume, ştie adresa blogului meu şi nu mai foloseşte google-ul de când a descoperit FJSC News. O fi vorba despre aceeaşi persoană care nu este obsedată?

„cum scriu de mana la mess “ – Sper din tot sufletul că e referea la un font.

În altă ordine de idei, vreau să îmi schimb tema blogului, aşa că v-aş fi recunoascătoare pentru eventualele sugestii.

Se închide forumul FJSC?

2009-01-23T18:07:00.014+02:00

În secţiunea de meditaţii gratuite de la etajul6 a apărut un sondaj în care membrii pot să voteze pro sau contra închiderii forumului FJSC.

" Astăzi i-am propus domnului decan închiderea secţiunii "Meditaţii gratuite" de pe forum. Motivul principal ar fi faptul că profesorii de la FJSC nu intră periodic pentru a comenta textele candidaţilor. "

Păi da, dar forumul a supravieţuit şi până acum fără profesori. Deşi foarte mulţi sunt prezenţi în mediul on-line, nu s-au sinchisit să dea o mână de ajutor etajului6, aşa că nu înţeleg de ce ar depinde de ei continuitatea forumului.

"Părerile profesorilor cîntăresc mai mult, în mod evident, în ochii candidaţilor, decît cele ale celorlalţi candidaţi şi ale studenţilor."

Şi asta e adevărat. Însă candidaţii care au ţinut cont de observaţiile pertinente ale celorlalţi membri au făcut progrese considerabile. Totuşi, nu e atât de greu să scrii în limba română şi să ţii cont de nişte puncte din barem.

La fel ca Mihai, am fost şi eu dezamăgită de rezultatele de la admitere 2008, poate de aceea activitatea noastră pe forum nu a mai fost la fel de intensă. Dar în dreptul nostru nu scrie „foşti membri” şi încă suntem printre cei mai activi useri. Eu am rămas la fel de acidă, unii candidaţi încă deschid subiecte noi doar ca să ma înjure, încă mai primesc mesaje private cu ameninţări şi încă sunt considerată scorpia forumului. Însă, dacă la sfârşit, din 50 de oameni ne urăsc 49, dar un individ a făcut progrese datorită sfaturilor noastre, atunci a meritat efortul.

Touşi, mă întristează faptul că studenţii care şi-au asumat unele responsabilităţi intră pe forum din ce în ce mai rar. E adevărat însă că nici etajul6 nu mai reprezintă un spaţiu în care aspiranţii la o carieră de jurnalist primesc sfaturi, ci s-a transformat mai degrabă „într-o platformă de jucat fazan”. Dar consider că soluţia nu este închiderea forumului. Eliminarea secţiunilor ca „Micul nostru hi5” şi scăderea în rang a unor membri ar putea constitui un început pentru a readuce calitate etajului6, chiar dacă asta ar însemna diminuarea activităţii pe forum.

Până pe 30 ianuarie, am decis să ma uit peste toate textele de la admitere 2009, astfel încât să nu rămână nici unul fără comentarii. Şi sper ca George Hari Popescu să revină la părerea pe care o avea în toamnă.

" Sunt mîndru că am iniţiat acest forum şi rezultatele bune mă fac să uit nopţile enervante în care, ajutat de unii studenţi, încercam să traduc platforma şi să o optimizez şi să constat că “nu merge aia” şi “nu merge ailaltă”. "

Sper că noi ne-am făcut datoria şi că nu am dezamăgit promotorul acestui proiect!

Limba noastră

2009-01-14T15:22:00.008+02:00

Am văzut la George Hari Popescu un articol foarte bun despre importanţa diacriticilor în limba română. Dacă profesorii imi impun să folosesc „servici” şi să despart în silabe aiurea, unde se termină rândul, pentru că aşa spune noul DOOMed, peste câţiva ani, îmi vor interzice să folosesc cratima şi diacriticile. Probabil aşa va spune următorul DOOM. Măcar să nu mai lovim în limba română, ci să o omorâm complet.

Pe lângă exemplul cu „imi place fata cu fata frumoasa si tate mari”, iată o frântură din discuţia mea de astăzi cu Mihai.

Eu: Mihai, stii cum sunt? Sunt franta, pe bune, nu mai poooooot
Mihai: esti franta? Eu credeam ca esti germania =))
Eu: nu franţa, ci frântă :))
Mihai: opaaaaaaa, diacritice!

Păi da, diacritice. Nu sunt obligatorii atunci când scriem un referat, când facem o prezentare sau un afiş, nu le folosim în mediul on-line. Atunci de ce să nu le eliminăm? A, da, pentru că vom ajunge cândva (sper) într-o redacţie. Şi ne vom face de ruşine (nu sper)!

Dar totuşi merg la servici

2009-01-13T15:39:00.006+02:00

Dacă e marţi, 13, să fie cu ghinion. După ce am dormit doua ore, mi-am făcut şi un milion de nervi. Stimabila doamnă profesoară a început prin a mă jigni, într-un mod deloc subtil, atunci când i-am făcut observaţie că emite judecăţi de valoare nefondate. Nu e nimic, nici eu nu o plac, aşa că părerile sunt reciproce. Însă m-a scos din sărite atunci când a început să ţină teorii despre limba română. Mai întâi, i-a făcut observaţie unei colege: „dar totuşi «a duce aportul» este pleonasm”. Eu bănuiesc că voia de fapt să spună că „«dar totuşi» , «a duce aportul» sunt pleonasme”.

Noi suntem tineri, acum învăţăm, însă se presupune că macar profesorii/asistenţii/coloboratorii facultăţii promovează limba română corectă. Semiarista mi-a explicat că forma corectă este „servici”. Bun, am greşit eu când am crezut că, în limba română, corect este „serviciu”, indiferent de ce spune noul DOOM. Colaboratoarea facultăţii s-a enervat pentru că mi-am susţinut părerea, aşa că mi-a dat o replică pe măsură: „ Fetiţo, tu eşti abia în anul doi de facultate. Cine eşti tu ca să te contrazici cu Academia Română?”. Da, are dreptate. Totuşi, noi suntem viitori jurnalişti. Ne mândrim în jos şi în sus cu reputaţia facultăţii noastre, sperăm să ajungem ziarişti importanţi cândva. „Dar totuşi” acceptăm să ni se inoculeze idei aberante şi refuzăm să promovăm o limbă corectă.

Dar eu sunt încăpăţânată. Poate să urle aia cât vrea, nici măcar nu mi se pare interesant ce are de spus. Şi, vorba lui Mihai, e mai uşor să înveţi să scrii şi să te exprimi corect, decât să te străduieşti să fii agramat doar că „este permis”. Dacă acum o lună spuneam că mi-ar plăcea să dam şi noi proba de limba română, ca tinerii aspiranţi la statutul de student FJSC, acum sunt de părere că este necesar. Însă mi-ar plăcea ca şi profii să dea un astfel de examen.

Decanul veghează

2009-01-07T00:29:00.010+02:00

Dacă tot urmează cea mai grea şi aglomerată perioadă din existenţa nostră de FJSC-işti (vorbesc de următoarele zece zile, nu de de sesiune), aflaţi că Măria Sa, Autoritatea Supremă, veghează asupra noastră.

Mihai a făcut captura în timp ce încerca să lase un comentariu.
Ah, pentru cei care nu ştiu, Mihai Coman este decanul FJSC. Sper să nu fie considerată o ironie de prost gus. Nouă ni s-a părut amuzant.

În altă ordine de idei, "La mulţi ani!" tuturor Ioanelor şi Ionilor. Şi, mai ales, "La mulţi ani buni", dudo!

Ipocrizie de Sărbători

2009-01-05T22:23:00.010+02:00

Urăsc Crăciunul, mereu l-am urât. Mă bucur că a trecut. De ce să ai nevoie de o sărbătoare ca să fii mai bun sau ca să dăruieşti? De fapt, Craciunul înseamnă sarmale, cozonac şi cantităţi industriale din licoarea lui Bachus. Posturile de televiziune îţi provoacă greaţă de la atâtea filme cu reni vorbitori şi Moşi burtoşi, vegetarienii mănâncă pui sau peşte, că deeeh, e sărbătoare., iar căciula roşie, de Moş Crăciun, pare că nu se mai demodează. Mă enervează faptul că trebuie să cheltui în pragul sărbătorilor de iarnă. Dacă nu ai de unde, faci credit. Îmi lipseşte bunicul. În fiecare an, el îmi dădea (şi) o felicitare de Crăciun. Acum au rămas doar mesajele reci şi impersonale. Am primit acelaşi mesaj pe telefon de la cel puţin cinci persoane. A, da, şi de la Vodafone. Păi, dacă vrei să faci o urare, scrie tu un “La mulţi ani!” sau modifică puţin sms-ul ăla, măcar să pară original.

Anul acesta, de Crăciun, am fost acasă, în Câmpulung-Moldovenesc (care e în Bucovina, nu în Moldova). Nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată atât de frig în luna decembrie. În Ajun, termometrul indica –17 grade. Nu mai merg acasă până la primăvară. Am împodobit singură bradul, am gătit mult, spre fericirea căţelui care a mâncat aproape tot. Nici colindătorii nu mai sunt cum mi-i aduc eu aminte. Vecinul meu de opt ani m-a sunat înainte: “Ma primeşti cu colinda?”. Când eram mică, eu primeam portocale şi prăjituri. Lui i-am dat bani. Nu aveam mărunt. Puştiul şi-a arătat recunoştinţa, nu mi-a mai pus petarde în cutia poştală. Apoi am ieşit cu prietenii, deşi aş fi preferat să stau acasă şi să dorm. La fel şi în zilele următoare. Nu am apucat să mă dau cu sania, a nins întruna. Merg la săniuş în martie, sigur găsesc zăpada şi atunci. Dar am mâncat ciorbă rădăuţeană, delicioasă.

Poza este făcută de Dani

Am numărat zilele până să plec de acasă, nu am niciun fel de chef să mai merg în Câmpulung. M-am întâlnit doar cu doi din foştii colegi. Majoritatea a rămas în Cluj. Nu înteleg de ce trag toţi acolo, sunt câini cu covrigi în coadă? Sfârşitul de an m-a prins în Văleni. Deşi fără zăpadă, Revelionul a fost mult mai frumos decât a fost Crăciunul. Despre Revelion 2009, a scris şi duda. Regret doar că nu a fost şi Mihai cu noi. Un punct important pe lista de dorinţe pentru 2009 este să petrec măcar o zi importantă ( ziua mea, ziua mamei, Paşte, Crăciun etc.) alături de mama. Şi pentru că ştiu că dânsa citeşte ce scriu eu: Mami, te iubesc şi îmi este dor de tine!

Să aveţi un an fain şi baftă la examene!

Original nu înseamnă mai bun

2008-12-16T04:05:00.011+02:00

De o săptămână, etajul6.ro este împărţit în două tabere: cei pro şi cei contra Media Night. Dacă studenţii s-au revoltat pentru că invitaţii balului sunt nişte anonimi ( MC Icsu, Kontrasens, Montuga), organizatorii s-au disculpat şi au dat vina pe lipsa sponsorizarilor. De aici au început controversele. Cei mai incisive am fost noi, studenţii, pentru că am anticipat un fiasco total. La celălalt pol, organizatorii au confundat un bal original cu unul reuşit. Şi iată că a venit seara mult aşteptată. Am fost sceptică, însă mi-ar fi părut rău dacă ratam Media Night-ul.

Pro

Mi-au plăcut bobocii. Andrei m-a uimit într-un mod cât se poate de plăcut la proba de dans. Cred că asta i-a adus locul doi. Evident, nu ar fi reuşit fără Alina, partenera lui ( care a ieşit Miss Boboc ). Ah, şi mi-a plăcut şi cravata lui Andrei, aşa că nu i-o mai înapoiez :). Cosmin nu a uitat coregrafia, degeaba îşi făcea astăzi griji. În privinţa emoţiilor, nu s-a înşelat, a tremurat ca un câine la injecţie ( noroc că l-a salvat Diana de două ori ). Dar a avut, cu siguranţă, cea mai originală şi amuzantă prezentare. Şi cei mai mulţi susţinători, aşa că a fost declarat cel mai popular concurent. Cosmine, important e să ne stea freza bine! Şi, ca să ştie toată lumea, mama lui mândră de el ;). Mya şi Răzvan au fost eleganţi şi serioşi. Aici au greşit puţin, au uitat că erau acolo să se distreze. Mya a fost spontană, a improvizat când i s-a rupt un toc, iar Răzvan era dulce când zâmbea forţat, de parcă ar fi fost el vinovat. Toţi sunt prietenii mei, aşa că, pentru mine, ei au fost cei mai buni.

Gata, acum încerc să fiu cât se poate de obiectivă. Piticu a vorbit câteva minute despre avantajele de a avea un blog şi despre cât este de important pentru un viitor jurnalist să scrie. “ Câţi dintre voi ştiu să scrie ca un jurnalist? Probabil nici unul, că de aia sunteţi aici, să învăţaţi” a fost, probabil, cea mai inteligentă replică a serii.

Şi mi-a plăcut prezentatorul. Nu, nu aruncaţi cu roşii, nu vorbesc despre MC-ul anonim, ci despre Claudiu, colegul meu de an şi membru ASJC. Balul putea fi compromis după ce s-a supărat Icsu şi nu a mai vrut să prezinte. Eu nu înţeleg de ce l-au mai plătit şi de ce nu a prezentat, de la început, Claudiu. Chiar dacă a avut emoţii, a vobit cursiv, logic şi în limba română.

Deşi e mic, clubul arată destul de bine, iar preţurile sunt … pentru studenţi. Organizatorii au fost creativi, au pus reviste pe fiecare masă, iar biletele s-au vândut sub forma unor legitimaţii de presă.

Contra

Avem bal, avem studenţi şi profesori de la jurnalism. Doar că evenimentul începe cu o oră întârziere. Şi intră pe scenă prezentatorul. Şi deschide gura. Mare greşeală, mai bine tăcea. Nenea ăsta nu ştia să spună FJSC. Fîîî Jîîî Sîîî Cîîî. Hai, vezi, nu a fost greu. După vreo cinci încercări ratate, a renunţat şi a prezentat balul “ celor de la jurnalism”. Cred că nici profii care au corectat textele de la admitere nu au avut parte de atâtea perle. MC Icsu ăla e un mare cretin. A încercat de trei ori să ne convingă că “ rolul informaţiei este făcută să vină la mass-media”. De ce să facem acordul cum trebuie şi de ce să vorbim româneşte? Nici măcar nu e logic. Păi eu învăţ în facultate că un bun jurnalist trebuie să caute informaţiile, nu că vin ele singure la mine. Dar important e că se lăuda că a învăţat pe cineva (nu reţin pe cine) limba română. Nene, parerea mea este ca tu ar trebui să iei nişte lecţii de limba română. Apoi a anunţat inviţii. I-a confundat pe cei de la Kontrasens (care, apropo, au cântat nasol) cu Eco Tic. Păi cum naiba să încurci o formaţie cu o organizaţie ecologistă? Apoi i-a prezentat pe cei de la Marie Claire şi a citit numele revistei exact aşa cum se scrie. Eu am înţeles, e idiot. Dar nu am înteles ce caută pe scena. Prost, prost, dar şi fudul?

Că tot am adus vorba de Eco Tic. Am înţeles, a fost sponsor al evenimentului. Dar proba în care bobocii răspundeau la întrebări legate de DEEE ( deşeuri de echipamente electrice şi electronice ) a fost delicioasă. Nu spun că bobocii au învăţat dinainte răspunsurile. Doar că participanţii s-au încurcat şi când s-au prezentat, însă răspunsurile la întrebările despre DEEE au fost prompte, fără bâlbâieli, foarte preţios formultate şi, evident, toate au fost corecte. Cam dubios.

Şi revenim iar la MC-ul nostru. Dacă nu ne-a convins de capacitatea lui de a vorbi corent, a încercat să ne convingă că ştie să cânte. Nici măcar acum nu i-a ieşit, căci toată lumea îl huiduia. În dorinţa disperată de a atrage publicul de partea lui, şi-a aruncat tricoul unor domnişoare din primul rand. Doamne, cât erau de scârbite saracele fete! După ce au călcat tricoul în picioare, cineva nu a mai rezistat psihic şi a aruncat bucata de material pe înapoi pe scenă. A fost singurul moment din prestaţia MC-ul anonim în care lumea, într-adevăr, a aplaudat. Păcat că nu pe el.

Organizatorii au intervenit, în cele din urmă, şi l-au rugat să nu mai cânte. Însă omuleţul ăsta s-a enervat atât de rău, încât nu a mai vrut să prezinte balul. Foarte bine, nimeni nu l-a rugat să rămână. După aia, Media Night a ieşit din mediocritate.

Am criticat atât cât m-a ţinut gura. Şi în continuare sunt de părere că balul a fost un eşec. E vina organizatorilor că nu au avut sponsori şi că au făcut o decizie foarte proastă când au ales prezentatorul evenimentului. Părerea mea este că, în proporţie de 80%, MC Icsu ăsta a stricat tot balul. Însă, până la urmă, nişte indivizi au muncit pentru a organiza ceva. Că le-a ieşit, că nu, asta e altă mâncare de peşte. Felicitări organizatorilor şi bobocilor şi am înteles cu toţii că original nu înseamnă neaparat mai bun.
Important e să ne stea părul bine! :)

Balul FJSC - iştilor

2008-12-10T19:59:00.010+02:00

Organizatorii Media Night ne promit “cel mai altfel bal al bobocilor”. Proaspeţii FJSC-işti vor avea ocazia să ia, pentru prima dată, contact cu seniorii din media. Balulul, organizat de ASJC şi de FJSC, va avea loc în Silver Church, 15 decembrie, de la ora 20:00. Vă aştept acolo să îi susţinem pe boboci, mai ales pe Mya, Răzvan, Cosmin şi Andrei. :)

Yupi, am primit şi eu prima leapşă. Media Night întrebă aşa: “Care ar fi primii trei jurnalişti cu care ai bea o bere?”.

-Lucian Mândruţă - cu el aş bea o o cafea în Stabucks.
-Eugenia Mihalcea.- cu dânsa aş mai bea un ceai în Green Tea.
-Emilia Şercan- pentru că are un râs excepţional, cu dânsa aş o bere

Dau leapşa mai departe tuturor celor care vor sa o preia ;)

Candidata obsedată

2008-11-29T19:23:00.006+02:00

Şi foarte nesimţită. Dragi colegi, aveţi grijă! Începe firesc, vă trimite un mesaj privat în care vă cere id-ul de messenger. Vă întreabă de facultate, vă trimite texte. Nimic ieşit din comun până acum. Însă eu am făcut prostia de a-i da numărul de telefon. M-a stresat cu zecile de mesaje în care mă ruga să îi corectez texte. Scria binişor, avea potenţial, aşa că am ajutat-o. Însă a venit vara. Şi, ca orice om normal, am plecat şi eu în vacanţă. Dar domnişoara a continuat. Îmi trimitea câte cinci SMS-uri pe zi în care, la început, ma ruga să merg la o sală de net să ma uit peste textele ei. După o săptămână, a renunţat la „te rog frumos”. Când deschideam mail-ul, aveam cinci-şase texte pe care TREBUIA să le corectez.

Fiecare din colegii mei avea un preferat, un candidat pe care îl ajuta mai mult decât pe ceilalţi. Dar, în comparţie cu mine, ei nu stăteau câte trei ore pe zi să le explice structura textului argumentativ. Fetiţa asta a văzut în mine şi un aliat (pe lângă o proastă de care să profite), aşa că a început să se certe cu unii colegi de-ai mei. Evident, o făcea atât de bine pe victima, juca atât de bine teatru, încât eu, ca o tâmpită, interveneam şi îi luam partea. Culmea e că aceşti o cunoşteau de anul trecut, de la Noaptea Porţilor Deschise. Şi m-au avertizat în legătură cu această aspirantă la un statut de viitor jurnalist.

Am văzut-o prima dată înainte de admitere, când ne-am întâlnit cu toţi candidaţii de pe forum. Individa spune că „ a fost dezamăgită”. Normal, nu i-a convenit că am stat de vorbă cu cât mai multe persoane, iar cu ea am schimbat doar câteva replici. Apoi a urmat admiterea. Copila a cam dat-o în bară. Şi eu m-am simţit vinovată. Îmi făceam griji că nu am ajutat-o suficient. Evident, ea în continuare o făcea pe victima. Dar a încetat cu zecile de mesaje şi mail-uri.

Însă a început facultatea. Iar mie îmi place să dorm, aşa că ma trânteam în pat cum mă întorceam de la cursuri. Cum mă puneam la somn, îmi suna telefonul. „Buna, Dyna! Sunt la metrou aici la tine, vii să ma iei?”. Dap, ea era. Omuleţii care mă vizitau pe mine sau pe colega mea de cameră anunţau înainte. Dar individa nesimţită nu avea bunul simţ să dea un telefon decât atunci când ajungea în faţa căminului. I-am dat de înţeles, deloc subtil, că a nimerit într-un moment prost şi că ma deranjează. Se pare că a înţeles, căci nu am mai vazut-o de atunci. Dar nu a încetat cu telefoanele. „Buna, Dyna. Am o rugăminte la tine, îi trimiţi un mesaj prietenului meu? Nu am credit, am doar minute, iar el e pe altă reţea”. „Copilă, încerc să dorm!”, gândeam în timp ce butonam telefonul mobil pentru a-i trimite un mesaj fericitului ei iubit. După trei săptămâni de la începerea anului universitar, individa ma sună iar, la 7 dimineaţa. „Dyna, întreab-o pe Claudia unde aveam seminarul de ITC!”. M-am amuzat teribil cu Claudia, colega mea de cameră. Individa asta stresantă nu ştia, după trei săptămâni de facultate, cu cine e în grupă.

Am fost nesuferită la telefon, aşa că s-a prins şi ea că nu o plac. După o lună, îmi reproşează pe messenger că ma cred „centrul Universului”. De ce? Pentru că nu îi răspunsesem, cu o zi înainte, la salut. Ea cică m-a văzut la facultate, deşi eu nu am avut ore în acea zi. Aşa că i-am spus să ma lase în pace, i-am spus cât a fost de nesimţită şi de ipocrită şi că eu nu am nevoie de tovărăşenie cu asemenea persoane. Lucru pe care trebuia să îl fac de asta vară, de când nu mi-a tihnit vacanţa din cauza ei.

Totuşi, e amuzant până unde poate duce ipocrizia. Iată ce spunea individa pe forumul facultăţii, pe 1 octombrie: „ ... caci prezenta mea pe forum va fi constanta. Motivatia mea: prietenii noi si o modalitate de a ma autoverifica .”. Păi nu a mai vaut-o nimeni pe forum până pe 16 octombrie, când a făcut şi ea o faptă bună. Mai bine zis, a reparat greşeala pe care am facut-o eu, propunând-o ca moderator. Macar acum a făcut apel la puţinul bun simţ pe care îl are şi a renunţat la acest statut (nemeritat, aş adauga eu).

Eh, eu m-am regăsit, la început, în această individă. O fată din provincie, cu un puternic accent moldovenesc, care îşi dorea să intre, cu orice preţ, la FJSC. Acesta este motivul pentru care am vrut să o ajut, la început. De fapt, e un mod de a-mi scuza prostia. Aşa că, dragi colegi, deşi par drăgalaşi (individa respectivă pare,în continuare, exagerat de naivă) la început, aveţi grijă cu unii candidaţi!

Admiterea şi forumul FJSC

2008-11-29T02:02:00.014+02:00

În consiliul FJSC s-a stabilit că se va schimba structura examenului de admitere. Proba de creativitate şi expresivitate va rămâne, însă candidaţii nu vor mai fi puşi în situaţia de a face o descriere/un portret. Ei vor avea de redactat doar o naraţiune şi o argumentare. De ce s-a scos descrierea? Pentru că oricum în naraţiune trebuie introduse elemente descriptive.

Însă vestea ( bună pentru mine, rea pentru candidaţi) este că s-a reintrodus proba de limba română. Faţă de anii trecuţi, când erau valabile ambele DOOM-uri, anul acesta se va ţine cont de DOOM din 2005, care, după părerea mea, nu promovează o limbă tocmai românească. Dacă pe unii îi amuză „datorită accidentului”, „am decât două” şi alte aberaţii care se aud la etajul 6, pe mine mă scot din sărite. Mi-aş dori ca proba de limba română să fie probă eliminatorie. Ba mai mult, aş vrea ca toţi din generaţia mea sa dăm proba de limba română. Şi cei care nu iau cel puţin şapte să nu poată trece în anul trei.

văzut la George Hari Popescu

Că tot vorbeam examenul de admitere, am spus că nu mai fac muncă de voluntariat. Totuşi, nu mă pot abţine. Înroşesc textele candidaţilor şi pierd ore întregi pe forumul facultăţii pentru a ajuta, dezinteresat, nişte persoane pe care nu le cunosc. De ce fac acest lucru? Pentru că le sunt recunoscătoare profului care se ocupă de forum, lui deathpen, krossfire etc. Pentru că fără ajutorul lor nu intram la FJSC, pentru că ei au iniţiat un proiect care merită continuat şi pentru că e un exerciţiu bun şi pentru mine. Nu, nu pentru că am de făcut teme, pentru că mi se echivalează practica, pentru că aş avea avantaje la note sau pentru că aş primi bani :) .

Totuşi, în continuare, sunt acuzata că „sunt afurisită”, „am aere de superioritate” etc. Omuleţii ăştia încă nu au înţeles că eu încerc să îi ajut.. Pentru că, aşa cum spunea un coleg de-ai mei, mai târziu nu vor fi trataţi ca „un ghem de puf cu creier”, deci trebuie să se obinuiască să fie criticaţi atunci când greşesc. Unii însă tot nu au înşeles.

Iată ce îmi reproşează o candidată: „Stiu ca treaba voastra e sa corectati, dar tocmai faptul ca nu sunteti profesori va pune in ipostaza de a primi raspunsuri ca al meu, pentru ca nu stiti sa le raspundeti la toti intr-o maniera placuta, asa cum o face un profesor rabdator. “. Mă enervez doar când citesc acest comentariu tâmpit. Cum adică “treaba voastră e să corectaţi” ? Treaba mea e să fiu studentă. Şi ultima oara când am verificat, corectarea textelor pentru admitere nu intra în atribuţiile unui student. Şi nici nu vreau să ajung vreodată un profesor răbdător.

Alt membru al forumului, de data aceasta o proaspătă studentă, îmi cere să îmi schimb atitudinea. Tot această boboacă spune că “eu nu ma bag la corectat texte pentru că nu sunt în măsură”. Eu nu îmi schimb comportamentul pentru că aşa vrea ea, simplu. O invit să corecteze cel puţin 100 de texte, să repete de zeci de ori aceleaşi lucruri, apoi să îmi ceară mie ceva. Totuşi, e de precizat că ceilalţi colegi competenţi au aceeşi părere ca şi mine, deci nu sunt eu singura nebună. Nu vreau să îmi contruiască nimeni statuie, nu am nevoie de recunoştinţa nimănui. Ori ţin cont de ce le explic eu acolo (de zeci de ori), ori tac din gura. Atât. Următorul post va fi cel despre candidata (actuala studentă) nesimţită şi obsedată.

Ah, da, şi fac multe poze cu şi în zăpadă, ofticaţi-vă! :)

Interviu nereuşit

2008-11-12T20:27:00.007+02:00

O cunoştinţă a aplicat pentru postul de Junior Php, orice ar însemna asta. Totuşi, amuzant este schimbul de mesaje dintre persoana intervievată şi angajator.

Primul mail după aplicare:

„Buna ziua,
Numele meu este ***** si reprezint firma **** unde a-ti
aplicat pt postul de JUNIOR PHP.
Asa cum am stability va asteptam la ora respective la adresa Str. ****** nr.1A, sect.1.
Va asteptam si va doresc o zi frumoasa.”

Un asemenea mesaj (observaţi a-ti aplica) s-a bucurat de un răspuns bine meritat :

„Buna ziua,
As dori sa va informez pe aceasta cale de imposibilitatea de a fi prezent miercuri la ora stabilita pentru interviu. Nu vreau sa par a fi deplasat, dar mesajul dumneavoastra contine destule greseli gramaticale (ce nu pot fi trecute cu vederea) la un nivel la care ar trebui sa primeze profesionalismul. Sper din toata inima, gandindu-ma la cei care totusi vor raspunde invitatiei dumneavoastra, ca nu veti dubla acest aspect cu o testare comunista bazata pe un test scris. Recomandarea mea este sa asezati un programator la un calculator daca vreti sa vedeti adevaratul sau nivel de pregatire - teoria conteaza mult mai putin decat se crede. Sunt convins ca mesajul va va surprinde intr-o maniera "ne"-placuta, dar... niciodata criticile nu au fost privite cu ochi buni.
Va multumesc pentru intelegere si va doresc sa descoperiti omul potrivit pentru echipa dumneavoastra.
Cu deosebita stima,
**** „

Culmea, angajatorii au vrut să repare greşeala:

„Buna ziua
Am primit mesajul pe care l-a-ti trimis si mi-a placut deoarece a iesit mult din tiparul unui candidat obisnuit
Ne cerem scuze pt greselile strecurate in mesajul anterior dar daca v-am fi chemat pt un test de gramatica s-ar fi inteles…
Am observant ca nici Dumneavoastra nu stati prea bine in privinta sinonimelor ce pot fi folosite pt a inlatura anumite repetitii neplacute…Speram ca in privinta codului stati cel putin la fel de bine ca si in privinta gramaticii…Se intelege foarte clar de ce un programator foloseste expresii repetitive deoarece fiecate dintre noi stie care e “regula de aur” in pogramare… “copy, paste”.
Deoarece aroganta si “carcoteala” nu fac parte din nicio fisa de post… speram sa aveti succes la viitorul loc de munca pe care sparam sa-l ocupat. „

Într-adevăr, au reparat greşeala, iar acel „l-a-ti trimis” a fost cireaşa de pe tort.

Un super prof

2008-11-11T22:52:00.007+02:00

Mie nu îmi plac blondele, secretarele, ţiganii şi profii. Dar, evident, fiecare regulă are şi excepţiile sale (mai puţin regula cu secretarele). În liceu, am iubit şi apreciat cu adevărat doi profesori. Culmea, amândoi aveau acelaşi nume de familie. Am urât matematica, însă am iubit informatica datorită profului (şi eram şi bună la info :). A fost singurul care m-a susţinut, care a crezut în mine şi care mi-a insuflat plăcerea de a scrie (ah, tot proful de „info” ( sagaPao) e singurul pe care mă pot baza şi acum, în facultate ). Aşa că pentru mine a fost un super prof, fără ajutorul căruia nu ajungeam aici.

Toţi colegii l-au iubit şi l-au urât, mai târziu, pe NoOne. L-am urât şi eu pentru că a plecat, ne-a lăsat baltă chiar înainte de Bac. Mai târziu am înteles că în viaţă trebuie să profiţi de fiecare ocazie, pentru că nu primeşti de două ori aceeaşi şansă. Şi mai târziu i-am dat dreptate, informatica şi meseria de profesor sunt nasoale.

Şi dacă tot ne-a trecut supărarea, am hotărât, împreună cu alţi doi colegi care învaţă în Bucureşti, să ne întâlnim cu proful de info, cunoscut şi ca „Alunecosul”

sau ca " Big Profu`"

sau ca " Terminatorul"

sau ca "Teroristul"

Pozele sunt modificate de Sergiu.

FJSClloween

2008-10-29T01:03:00.010+02:00

Vineri, 31 octombrie, de la ora 18, eşti invitatul serii la FJSClloween-ul de la etajul 6.

Te provocăm să participi la concursul de karaoke, unde poţi câştiga un premiu îngrozitor de savuros. Dacă te numeri printre cei care nu au calităţi muzicale, dacă eşi frustrat, nervos sau pur şi simplu vrei să te distrezi, poţi urla cât te ţin plămânii în cadrul concursului “Un ţipăt ceva de speriat”. Ţinuta este obligatorie! Cu siguranţă n-ai vrea sa ratezi un premiu pe cinste la concursul de costume, unde cea mai originală şi cea mai înfricoşătoare ţinută va fi premiată. Pasionaţii de proză scurtă cu idei “de groază” sunt invitaţi să-şi prezinte creaţiile în cadrul concursului de creativitate. Aceştia pot trimite un mail cu poveştile până vineri, la ora 14:00, la adresa dyna.robu@yahoo.com.

Te aşteptăm să ne încânţi şi să ne înspăimânţi la FJSClloween!

Îi mulţumim Myei pentru text şi lui George Hari Popescu pentru afiş.

Revelaţii

2008-10-19T02:55:00.008+03:00

Nu am scris nimic de mai bine de trei săptămâni, totuşi am mai mulţi vizitatori decât aveam când, într-adevăr, postam ceva. De ce nu am scris? Pentru că nu am avut net şi pentru că am aşteptam să ma calmez (nu complet) şi să nu îmi exprim frustrările într-un mod cel puţin dur (a se citi să nu înjur... o anume instituţie). Totuşi, problemele din ultimul timp (pe care nu mai are rost să le menţionez, cine intră pe blog ştie oricum despre ce este vorba) m-au făcut să realizez câteva lucruri:

- e adevărat, un necaz nu vine niciodată singur
- a te lupta cu birocaţia înseamnă a te lupta cu morile de vânt
- nu mai sufăr de mania persecuţiei; nu e ceva personal, unele persoane sunt pur şi simplu incompetente
- urgent înseamnă peste o săptămână
- magicienii au ajuns şi în învăţământ: fac să dispară şi să reapară lucruri
- poţi trăi fără Internet
- încă o dată, mi-a fost confirmată părerea despre unii colegi. Mare-i grădina Ta, Doamne! Atenţie, "oricând poate sa de-a o maşină peste tine"
- nu orice şut în fund e un pas înainte
- dacă e să se întâmple ceva rău, mi se va întampla (şi) mie
- şi şefii de grupă pot fi flexibili şi de treabă (Mihai m-a obligat să scriu asta)

Uraţi-mi noroc ( ala îmi lipseşte)!

Mulţumesc, FJSC !

2008-09-25T14:09:00.008+03:00

Acum doua zile am aflat că îmi lipsesc acte la dosarul pentru cămin. Mai exact, trebuia să aduc adeverinţă salarială pentru tată. De unde să o scot, dacă eu nici măcar nu ştiu prin ce oraş bântuie „tăticuţul” ? Mi-a răspuns cineva la mail şi m-a sfătuit să aduc o copie după sentinţa de divorţ. Bun, dar termenul limită era stabilit a doua zi. Cum naiba să ajung în Bucureşti, dacă stau la 650 de km de Capitală? Eh, s-a rezolvat până la urmă. După ce mi-am trântit telefonul şi mi-am făcut un milion de nervi.

Dacă până astăzi m-am simţit frustrată şi nedreptăţită, acum îmi vine să înjur facultatea şi aproape toţi profesorii. Ştiu de vreo patru luni că sunt în comisia de cazare. A apărut, zilele trecute, un articol pe FJSC News, în care aparea următorul fragment:

Comisia de cazare
Conf. dr. Viorica Păuş - preşedinta comisiei
Asist. univ. Horea Bădău - membru
Asist. univ. Oana Băluţă - membră
Asist. univ. George Hari Popescu - responsabil cu comunicarea online
Cosmin Niţu, şeful anului I
Mihaela Georgescu, şefa anului II
Diana Robu, studentă în anul I

Păi da, Diana Robu sunt eu. Stau de o săptămână cu bagajele făcute, trimit mail-uri şi aştept în zadar un răspuns concret: nimeni nu ştie când trebuie să vin în Bucureşti pentru comisia de cazare. Însă astăzi am aflat că ieri s-a întrunit comisia. Da` eu sunt bătaia de joc a FJSC-ului? Măcar să mă fi anunţat şi pe mine cineva. Şefa comisiei mi-a răspuns, abia ieri, la mail. Cică “urmăreşte site-ul”. Păi mi s-a tocit F5-ul la tastatură, dar pe site nu s-a afişat că ar fi trebuit să ajung ieri în Bucureşti. Nu au nevoie de mine, nu e nimic, dar să nu mă lase să stau ca proasta şi să aştept, cu bagajele în mijlocul casei.

Şi nu e prima oară când mi se întâmplă. A început, firesc, cu admiterea. Era să intru la ID, deşi sunt muţumită şi acum de textele pe care le-am redactat la admitere. Mai frustrant este ca unele colege care scriu „oricând poate să de-a o maşina peste tine” au luat notă mai mare ca mine. Culmea, unii studenţi care nu au habar pe ce lume trăiesc o duc mai bine ca noi, cei cărora ne pasă, în facultate. Mi s-au greşit note (niciodată cu un punct în plus), am avut două restanţe dintre care cel puţin una nejustificată, era cât pe ce să am restanţă la practică, deşi m-am implicat în toate actvităţile facultăţii.

Totuşi, am iubit FJSC-ul. Am mers în Bucureşti doar pentru a supraveghea la admitere, pe gratis. Deşi a fost muncă voluntară, o doamnă profesoară m-a tratat ca şi cum mi-ar face ea mie o favoare. Deh, eu sunt doar o amărâtă de studentă. M-am implicat mereu, am ajutat facultatea cu tot ce mi-a stat în puteri. Şi pentru ce? Ca să primesc în schimb bătaie de joc? Să nu mai spun că un singur profesor a avut bunul simţ să îmi răspundă de fiecare dată la mail-uri. Nu e singurul, dar e printre puţinii profesori din FJSC cărora le pasă şi care fac ceva pentru facultate. Mi-e greaţă, am crezut în această facultate şi m-a dezamăgit, încă o dată.

Noul Imn FJSC

2008-09-18T21:25:00.007+03:00

< param name="quality" value="high" />

123

2008-09-13T20:29:00.011+03:00

by Mihai

Cu siguranta si Dyna e de acord cu mine (ca altfel nu mi-as fi permis sa dau curs invitatiei ei de a posta ceva aici).

Pentru mine, anul asta la buget la FJSC au intrat 123 de persoane. Pe multe dintre ele nu le cunosc. Unele au facut meditatii in particular, altele au furat meserie (de) pe forum, fara sa scrie macar un text, iar altii pur si simplu au avut inspiratie, idei foarte bune sau noroc.

DA, mi-au placut unii candidati mai mult decat altii pe forum. Dar asta pentru ca am considerat ca sunt mai bine pregatiti (mai talentati sau mai constiinciosi in a da sfaturi). I-am laudat de fiecare data cand am avut ocazia. DA, am confundat (si confruntat) "Meditatiile gratuite" cu rezultatele de la admitere (n-ar fi trebuit? Mie asa mi se pare normal). Si, pentru mine, trei candidati au fost admisi la buget, pe locurile speciale de moderatori, de devotati, de favoriti, de foarte buni, de cum vreti voi.

Am vorbit (personal sau pe net) cu foarte multi candidati, cu cativa sunt foarte apropiat, dar NICIODATA nu le-am laudat nemeritat textele de pe forum. Pe cei buni i-am criticat (uneori poate prea dur sau aparent distant), dar numai ca sa devina si mai buni.

Dar, ca tot vorbiram de persoane foarte apropiate, forumul a repurtat un adevarat succes printre TOTI candidatii (remarcat chiar si de Admin). Am devenit, mai mult decat anul trecut, o comunitate.

Vreau sa-i felicit sincer pe toti cei care au intrat la buget. E meritul lor. Al tuturor celor 123.

Mihai_

Faţã în faţã cu Forumul FJSC

2008-09-08T21:39:00.013+03:00

Reuniunea candidaţilor

By Mihai & Dyna

Salutare tuturor candidaţilor. M-am tot gândit astăzi la o idee. Aţi vrea să ne întâlnim într-o zi? Însă până pe 8, când avem examenul. Eventual când veniţi să vă depuneţi dosarul. Ce părere aveţi? Bineînţeles că sunt bine primiţi şi studenţii.
Mya_J.

Acest mesaj a prevestit transformarea semi-anonimatului de sub care se publicau ori comentau texte în candidaţi şi moderatori în carne şi oase.

Îmi place cã, pe masurã ce parcurgi textele şi comentariile,începi sã vezi cum sunt cu adevãrat persoanele din spatele user-ului şi ai sentimentul ca îi cunoşti. Mihai: foarte ordonat şi atent la detalii, dar în acelaşi timp jucãuş şi creativ. Dyna: ambiţioasã ,ironicã şi acidã, dar de treabã cu cei care îi câştigã respectul. Mya: un pic timidã, muncitoare şi foarte prietenoasã.
Sickbay

Ideea Myei, azvârlitã într-un colţ de forum, a strâns 200 de rãspunsuri în douã sãptãmâni. Printre primii care au rãspuns “prezent” s-au numãrat cei mai activi membri şi administratorul de la etajul6.ro. În final, s-au strâns peste patruzeci.

Îmi place cã sunteţi mulţi. Am avut şi noi anul trecut o tentativã, dar pe 1 octombrie, dupã deschidere. Şi nu ne-am strâns foarte mulţi...
Dyna

S-au stabilit de comun acord coordonatele: duminicã, 7 august, ora 15, Parcul Herãstrãu. Sau, cu alte cuvinte, dupã înscrieri, dar cu numai câteva ore înainte de admitere. Cum urma sã ne recunoaştem? Cu ajutorul ecusoanelor, invenţie patentatã încã de anul trecut.
Ce-ar fi sã purtãm câte o “plãcuţã” cu numele de pe forum? Ne va ajuta sã facem mai uşor legãtura dintre numele de utilizator şi persoana realã.
Mihai, septembrie 2007

Mya şi-a luat în serios rolul de organizator: le-a dat indicaţii tuturor “provincialilor” despre modul cum sã ajungã la locul întâlnirii. Şi au ajuns. Au suprapopulat intrarea dinspre Piaţa Charles de Gaulle, dupã care au migrat cãtre o cafenea.

Eu am fost azi şi am dat 80 de lei la Hard Rock Cafe, unde am fost obligat să mă alătur grupului. Deci, am văzut şi eu cum e să ai fiţe. Pe urmă am plecat cu bicicleta.
George Hari Popescu

Reuniunea a ţinut suficient de mult cât sã includã şi o descindere într-un club din Regie, dar a permis şi câteva ore de somn înainte de admitere: studenţii au fost din nou alãturi de candidaţi, de data aceasta din postura de supraveghetori.
Concluzia se regãseşte în DEX:

FÓRUM, forumuri, s.n. Adunare, întrunire (de mare amploare şi importanţă). – Din lat., fr. forum.

Site-ul, gândit şi pus la punct de George Hari Popescu, aka Admin, îi ajutã pentru al doilea an pe absolvenţii de liceu. Succesul de care se bucurã iniţiativa este în continuã creştere: Generaţia 2008 este mai numeroasã, mai valoroasã şi mai închegatã decât precedenta. Dovadã stau avansãrile (pre-admitere) în rang ale unor candidaţi. DAR TOTUŞI, sã nu uitãm cã aceastã generaţie , îşi trage sevele din cele mai de soi vlãstare ale anului 2007... NE cerem scuze!!! Voiam doar sã ne laudãm cã i-am ajutat şi noi cum am putut pe candidaţi. Sperãm cã ne vor fi alãturi, în anii urmãtori, atât la facultate, cât şi în spaţiul virtual. Au promis!

Dupã ce am navigat pe multe din paginile mai vechi ale forumului (Admitere 2007, de exemplu), am observat un numãr mare de "foşti useri". Asta mi se pare o dovadã de egoism. Adicã, dupã ce forumul v-a ajutat sa intraţi la facultate, îi spuneţi "pa-pa şi sã vã fie de bine"? Eu vreau sã fac o promisiune aici: dacã reuşesc sã intru la FJSC, voi rãmâne loial forumului şi voi încerca, pe cât posibil, sã îi ajut pe candidaţi. Sã dai înapoi o micã parte din ceea ce primeşti este, cred, supremul mod de a-ţi arãta recunoştinţa.
Sickbay

Deşi garantãm cã foarte mulţi dintre useri vor deveni studenţi, nu avem încã o confirmare oficialã a strãduinţei lor. Însã toţi au trecut deja un examen: cel al devotamentului.
Acesta a fost remarcat şi recunoscut chiar de cãtre Admin, într-un post pe blogul personal.

Forumul FJSC a avut un rol important în crearea unei mici comunităţi (...) Candidaţii au mărturisit că au învăţat unii de la alţii, că au renunţat la unele prejudecăţi, că au putut cunoaşte mai multe despre facultate înainte de a deveni studenţi (...) Cred că etajul6.ro este un experiment reuşit.
George Hari Popescu

Candidaţi, succes la admitere!

2008-09-06T21:22:00.015+03:00

Nu am timp să scriu foarte mult, pierd trenul, deci ratez întalnirea cu candidaţii.
O prietena de-ale mele mi-a recomandat blogul lui Cosmin. Am găsit o melodie pe care v-o dedic vouă, candidaţii şi viitorii boboci fjsc-işti, enjoy!

Cosmin Vaman - Cei mai frumoşi ani ai mei

Succes la admitere!

Acum un an

2008-09-03T02:05:00.010+03:00

E 3 septembrie! Dacă nu era Mihai, micul stres, aş fi uitat că „azi acum un an” am dat admiterea. Am avut emoţii, am clacat, am dat-o în bară. Dar am avut noroc de persoane cărora le-a păsat şi mi-au fost alaturi. Sunt studentă la FJSC datorită lor, ei m-au convins să nu renunţ. Nu le-am mulţumit niciodată, pentru că nu îmi stă în caracter, Mihai ştie.

Despre admitere au scris şi Andreea şi Gazutza.

Astăzi se împlieşte un an şi de când ne-am cunoscut. Sper să mai treacă cel puţin zece ani în care voi doi să îmi fiţi cei mai buni prieteni. Oana, Mihai, vă iubesc mult, vă mulţumesc, LA MULŢI ANI!

Revenind la admitere, iată câteva întâmplări pe care le-am rememorat cu Mihai.

Mihai: Intru în sala, mă abordează domnul decan: "Cum te cheama?". Îi spun numele, mă găseşte pe lista. "Si prenumele?". I-l spun. "Ai ghicit, acum arată-mi totuşi şi un buletin!".

Dyna: Intru şi eu în sala, cu o întârziere de aproape o oră. Supraveghetorii fac prezenţa: "Robu?". "Aici". După zece minute : "Robu?". "Prezentă". Intră în sală domnul decan: "Robu a venit?".

Mihai: În timpul probei, se aude sirena unei ambulanţe. Tipul din spatele meu: "L-au furat pe Elvis!!!".

Dyna: Trebuie să completăm numele facultăţii pe foaia de examen. Cinci persoane au greşit. Probabil au scris "Facultatea de Jurnalism şi Ştinţele Comunicări".

Mihai: O candidată (calmă) către o supraveghetoare, cu 10 minute înainte de terminarea examenului: "Îmi daţi şi mie o foaie, vă rog?". Nicio reacţie. Peste 5 minute, puţin mai iritată: "Îmi daţi şi mie o foaie, vă rog?!". Nicio reacţie. "Dar daţi-mi, doamnă, o foaie, să termin de scris!!!".

Dyna: La specializare, trebuie să tragem o linie. O candidată: "Cât de lungă trebuie să fie?"

Mihai: Sunt cam stresat. Nu-mi vine nicio idee la naraţiune. Mă uit pe foaia tipului din stânga: "Este o dimineaţă răcoroasă de 3 septembrie". Mă uit pe foaia din dreapta: "Senzaţional! Statuia lui Elvis a fost furată!". Îmi creste moralul şi mă apuc de scris.

Dyna : Tot înainte de a veni subiectele, trebuie să scriem, pe foaia de examen, numele tatălui. O candidată: "Vai, vă rog să îmi daţi altă foaie, în loc de nume, am scris doar iniţiala tatălui". Domnul decan, vizibil iritat: "Fetiţo, dacă pe tatăl tău îl cheamă Mihai şi tu ai scris doar un M, adauga ihai". Candidata, aproape plangând: "Nu, nu pot, pe tata îl cheama Gheorghe şi eu am scris Gh!!!".

Mihai: Tipul din dreapta a făcut naraţiunea sub formă de articol: cu supratitlu, titlu, subtitlu şi şapou. Şi, că aşa-i şade bine, semnatura la sfârşit. "Are ceva dacă m-am semnat?", îl intreabă pe decan. "Cum adică, băiatule? Cu numele real?", întreabă domnul Coman siderat. "Da!!!" - i s-a dat o noua foaie.

Dyna: Înainte de a veni subiectul, mă abordează o candidată din acelaşi oraş cu mine. O ignor. După examen, mă aşteaptă în faţa facultăţii: "Sigur intru! Să vezi, la descriere am avut o idee geniala. Am descris cum o fetiţă bea dintr-o fântână în formă de penis". Nu a intrat la FJSC, dar perla ei a fost in top zece.

Mihai: În mijlocul probei, începe ploaia. O tipă: "Vai, îmi permiteţi să mă duc până la fereastră? Îmi plouă-n geantă!".

Vă rugăm să vă descalţaţi la intrare!

2008-08-29T20:05:00.008+03:00

Văruiam, dar tremur atât de rău (de la râs), încât nu mai pot ţine trafaletul în mână. Am scris un post foarte ironic, în care menţionam faptul că, la admiterea FJSC, ţinuta este obligatorie. O candidată a citit acel post. Iată ce întreaba ea pe forumul oficial al facultăţii: „E adevărat că se impune o anumită ţinută în ziua examenului ? (şi dacă da, în ce constă ?)”.

Comentariile nu au sens. Aştept cu mare nerăbdare perlele de la admitere.

Actualizare: Candidata susţine că eu nu trebuie "să imi iau meritele", pentru că întrebarea ei nu avea nici o legatură cu blogul meu. Eu o aveam în lista de messenger, sunt sigură că mi-a citit blogul. Dar dacă ea susţine altceva, aşa să fie.

În continuare, aştept perlele de la admitere.

Cum vine inspiraţia la FJSC

2008-08-29T18:31:00.009+03:00

S-a redeschis forumul, aş avea atâtea de scris. Dar nu am timp, văruiesc. Voi posta, mai târziu, un articol despre camera mea. Între timp, candidaţii muncesc din greu, a mai rămas o săptămână până la admitere. Totuşi, încerc să răspund la câteva intrebări.

Un candidat, probabil, a căutat pe google „ cum vine inspiraţia la FJSC” şi a ajuns la mine pe blog. Dragul meu (draga mea), inspiraţia vine cu acceleratul, nu are bani de IC.

Apoi, am primit, tot de la un candidat, un mesaj privat. Voia să afle subiectele de la admitere, în schimbul „unei sticle de suc reci”. Scump, doamnă, scump!

Ah, am mai primit un mesaj privat în care toţi membrii familiei mele, apucaţi de cheful transhumanţei, erau trimişi înapoi la origini. De fapt, în origini. Eu am fost norocoasă, am primit doar interdicţia de a mai intra în facultate.

Gata, mă întorc la trafalet. Sper să termin până începe facultatea.

Se cade la examenul FJSC

2008-08-21T17:12:00.011+03:00

Mă miram că am cititori pe blog şi nu ştiam de ce. Astăzi m-am dumerit.
Înţelegeam dacă pe unii candidaţi i-ar fi interesat „ cum intri la FJSC”, „se copiază la examenul de admitere” etc. Însă ei caută pe google cum „se cade la examenul fjsc” şi astfel ajung pe blogul meu. Culmea e că eu voiam să îi ajut să intre la facultate.

Odihneşte-te în pace!

2008-08-21T15:27:00.014+03:00

Noi, cei care l-am cunoscut pe Dadi, ne vom aminti mereu de băiatul vesel, care te face mereu să zâmbeşti.

Aici aflaţi cum a murit prietenul nostru.

Dadi, odihneşte-te în pace!

Capitolul chelneriţe (1)

2008-08-04T21:00:00.008+03:00

Nu s-a întâmplat în România, dar protagonista este româncă. Am ieşit la restaurant cu Mioara şi cu o prietenă de-ale ei, italiancă. După ce m-am uitat cinci minute în meniu şi nu am înţeles nimic, m-am hotărât să renunţ la masa de seară ( oricum nu-mi plac pastele ) şi să mă rezum la o Cola. După alte 15 minute, şi-a făcut apariţia şi chelneriţa – o puştoaică de vreo 18 ani cu mers de felină şi unghii de vrăjitoare. Mioara a făcut comanda, evident, în italiană.

După încă 30 de minute, aceeaşi chelneriţă mi-a adus, în sfârşit, sticla de suc. Mi-a turnat jumatate din conţinutul sticlei in pahar şi a vrut să ia de pe masă sticla pe jumătate plină. „Tanti, după ce am aşteptat un secol pentru sucul ăsta, acum mi-l iei înapoi?”, aş fi vrut să îi spun, dar nu ştiu italiană. În schimb, m-am uitat urât la ea. Se pare că fătuca a înţeles mesajul din spatele privirii neprietenoase, căci mi-a murmurat, cu zâmbetul pe buze, un „ du-te-n p**a mea”.

Am lăsat-o în pace, nu i-am răspuns. Când ne-a adus nota de plată, am întrebat-o, în română, dacă şeful ei ştie cum se poartă ea cu clienţii. Săraca fată s-a făcut vişinie şi a început să tremure. Pentru un moment, mi-a fost milă de ea. Dar doar pentru un moment, căci iar a deschis gura. „Îmi cer scuze, nu ştiam că eşti româncă”. Proabil şi-a acceptat scuzele. Totuşi, nu îi părea rău pentru că m-a înjurat, ci pentru că eu am înţeles că m-a înjurat. Să fie ea sănatoasă, eu m-am ales cu o porţie zdravănă de râs.

De pe messenger adunate

2008-08-01T20:13:00.011+03:00

Cunosc candidaţi isteţi, care se pregătesc intens pentru admitere – atât de intens, încât uită să se bucure de vacanţă. Cunosc şi candidaţi care sunt siguri că eu doar mă dau mare şi sunt afurisită când le spun unde greşesc. Unii sunt siguri că vor intra la FJSC doar pentru că sunt olimpici la română, unii încă mai cred în mitul fals că la FJSC se intră doar cu pile, iar unii nu ştiu să îşi scrie corect numele, dar nu au intrat nicăieri şi îşi încearcă norocul la admiterea din septembrie. Acesta este şi cazul unei persoane din lista mea de messenger, iar conversaţia de mai jos este reală. Sper că măcar unul dintre cei patru cititori ai blogului meu va avea răbdarea să citească până la sfârşit, recompensa va fi o porţie sănătoasă de râs ( sau plâns).

Candidată: imi dai ji mie meditatii t rooog t
Eu : http://www.etajul6.ro/forum
Candidată: tu esti in bucuresti?
Eu: nu
Candidată: ma eu vbesc serios
Eu: si eu
Candidată: aoleuu am nevoie d tineee
Eu: pana se redeschide forumul,te pot ajuta; tu scrie texte si eu ma uit peste ele cand am timp
Candidată: am nevoie d ajutor special trebuie sa intru
Eu: citeste toate textele si observatiile de la admitere 2008 si cat mai multe texte de la admitere 2007
Candidată: okz m apuc si le citesc si dupa ma apuc sa scriu texte de alea aiurite stii k fac greseli multe
Eu: din greseli inveti; arunca o privire si pe http://www.cuvinte-aiurite.blogspot.com/
Candidată: tu c an esti?
Eu: trec in anul doi
Candidată: aha... mie frik vreau sa intru
Eu: da, ai mai spus
Candidată: nu cunosti p cineva kre sa se priceapa si sa ma ajute 2 ore p sapt
Eu: forumul e suficient
Candidată: voiam sa fac q cineva meditatii sa s ocupe d mn, eu sunt o persoana mai dificila si imi place atentia
Eu: candidatii de pe forum, desi slabi la inceput, au facut progrese considerabile si majoritatea va intra
Candidată: adik sa m apuc d fackut texte si sa ti le dau tie
Eu: doar acum, cat e inchis forumul
Candidată: dar totusi as vrea p cineva
Eu: dar totusi este pleonasm
Candidată: aaa, oriqum, de unde sa iau subiecte
Eu: fetito, tu ce stii despre fjsc?
Candidată: aoleu, iar ma iei cu intrebarea asta, am mai vorbit despre asta
Eu (insistenta): ce stii despre fjsc? care sunt specializarile?
Candidată : comunicare publicitate jurnalism
Eu: daca spui tu...totusi, specializarile sunt jurnalism, publicitate si relatii publice
Eu: stii cand e admiterea?
Candidată: in septembrie
Eu: da, dar..pe cat?
Candidată: poi…nush. O sa ma interesez mai e timp pana atunci. Nu inteleg dc pui intrebarile astea, eu sunt interesata, vreau sa intru si asta miar place sa fac cel mai mult
Eu : mi-ar placea
Candidată: aaa da. Totusi dc pui intrebarile astea?
Eu: pentru ca mai este o luna pana la admitere si tu nu stii nimic despre fjsc; plus ca trebuie sa pui serios mana pe o carte de gramatica
Candidată: pun pun, nu asta e pb… doar ca am dat si la altceva si am facuto lata
Eu: da, e adevarat ca uneori FJSC e planul de rezerva pentru cei care nu au intrat nicaieri; totusi, presupunem prin absurd ca intri. Cum te descurci tu in facultate, daca nu stii sa scrii corect?
Candidată: nuuu, eu am vb cu u de la inceputul anului si tiam zis ca vreau sa intru
Eu: si ce sa faci tu la jurnalism daca scrii miar place?
Candidată: nu e vina mea ca admiterea este in septembrie, masi fi bucurat sa fie in iulie
Eu ( pe jos de ras): si eu masi fi bucurat; dar daca admiterea este in septmebrie, inseamna ca ai mai mult timp sa te pregatesti, tu chiar ai nevoie
Candidată : da, sigur ca am, dar am nevoie d tine asa nesuferita si directa
Eu : ma, citeste toate textele si observatiie de la admitere, vorbim dupa aia
Candidată: de pe forum sau d pe blogspot?
Eu (rad cu lacrimi): de pe forum, logic; apoi redactezi singura texte; cerinte gasesti in brosura sau pe forum
Candidată : am mai facut eu cateva da nau avut succes
Eu: unii au scris zeci de texte, admiterea e grea
Candidată: ma sperii
Eu : te superi daca pun conversatia asta pe blog?
Candidată: daca schimbi numele nu ma supar, eu vreau MEDITATII
Eu: pe forum ai meditatii gratuite, dar daca tu te trezesti cu o luna inainte de admitere…
Candidată: de cate ori vrei sati repet ca eu vreau la FJSC de la inceputul anului am postat chiar 4 texte, vreau sa intru
Eu: am inteles, trebuie si vrei sa intri; si de ce naiba nu te-ai pregatit DELOC pana acum?
Candidată: hmmm..., grea intrebare, mai mam pregatit am incercat dar tiam spus, am dat si la altceva
Eu: in ce limba scrii?
Candidată: texte am mai scris si o sa le copii pe calculator ca leam scris de mana; da sunt sincera, nu mam pregatit cat ar fi trebuit, am fost interesata, stiu ca nu e deajuns
Eu (unde dai si unde crapa) : cum ai fost interesata daca nu stii nimic despre fjsc? Nu stii nici cand e admiterea
Candidată : iti dai seama ca mai devreme sau mai tarziu ma uitam pe site sa vad
Eu: in octombrie probabil
Candidată: cand s depun dosarele?
Eu : pe 9 septembrie, dupa admitere
Candidată: multumesc pentru informatie, trebuie sa intru
Eu (fata asta nu s-a prins): da, ai zis de mii de ori, mai vorbim, pa!

Texte pentru admitere (3)

2008-07-15T20:25:00.008+03:00

Portretul (în sfârsit…)

Am mai spus ca textele pentru admitere trebuie scrise în limba româna, nu mai insist asupra acestui aspect. Este foarte important sa stabiliti, înca de la început, care este relatia vostra cu personajul descris. Daca vi se cere sa realizati,spre exemplu, portretul unui trecator, nu va axati pe trasaturile morale ale individului respectiv. Puteti doar sa faceti presupuneri si, dupa cum stiti (sper), supozitiile nu sunt recomandate.

Puneti-va personajul într-o situatie neobisnuita, dar verosimila. Majoritatea candidatilor va descrie controlorul în momentul în care composteza biletele, doctorul în momentul în care trateza pacientii etc. Diferenta o vor face textele care ies din sfera banalului si aduc ceva nou, original. Cu alte cuvinte, renuntati la stereotipuri.

Stiu ca e complicat (ca un puzzle 3D): la naratiune, se puncteza si elementele de portret si atmosfera, iar un portret bun are si secvente narative. Totusi, dati viata personajului, descrieti-i gesturile si actiunile. Nu enumerati însusirile (chiar daca Ana are mere, pere, banane etc.), ci faceti din ele subiecte gramaticale. Puteti spune despre o femeie ca poarta o fusta rosie si o camasa alba, sau puteti spune ca aceasta (femeia, nu camasa) aranjeaza, cu grija, cutele fustei rosii, iar camasa alba, transparenta, îi scoate în evidenta formele feminine. Am mai dat o data acest exemplu (nu foarte bun) pe forum, dar stau cam prost cu inspiratia.
Pentru ca personajul sa fie verosimil, trebuie sa oferiti cât mai multe amanunte. Fiti foarte atenti la detalii: un semn distinctiv, un tic nervos, o bijuterie dentara, o cicatrice etc. Nu scrieti ca personajul este îmbracat frumos, modern ( sau ce va mai trece voua prin cap), ci mai bine îi descrieti vestimentatia. Astfel, daca sunteti suficient de expresivi si oferiti suficiente detalii, profesorul corector va putea vedea personajul.

Despre proprietatea termenilor, ornamentele lingvstice, supozitii etc. puteti citi la argumentare si naratiune.

FAQ !

2008-07-05T22:15:00.012+03:00

Admin a avut o iniţiativă drăguţă. A creat o secţiune de întrebări frecvente legate de FJSC şi viaţa studenţească. Parcă forumul şi FJSC News nu erau suficinte... Eh, www.etajul6.ro/faq a fost creat pentru candidaţii şi studenţii leneşi. Parcă un bun jurnalist (sau viitor jurnalist) trebuie să ştie să caute informaţii, nu să i se ofere totul de-a gata.

Pe forum, există un subiect care le permite studenţilor şi candidaţilor să propună întrebări pentru www.etajul6.ro/faq . Iată ce vrea să ştie un candidat, poate un viitor student FJSC şi un viitor jurnalist: “ Cum te prezinţi la examen? Ce faci la examen? Cât de inteligent trebuie să fi ca să intri la FJSC? “.

Voi încerca să răspund eu, deşi probil acest individ nu va ajunge niciodata pe blogul meu (oricum, doar câteva persoane ştiu de existenţa lui, nu dau linkul până nu reuşesc să îmbunătăţesc designul. Recunosc, mă depăşeşte… ) . FJSC e o facultate foarte strictă. Cămaşa albă şi sacoul sunt obligatorii. Dacă nu ai pantaloni la dungă, nu vei putea intra în sala de examen. Nu sunt acceptaţe nici fetele ale căror fuste sunt mai scurte de două palme deasupra genunchiului. La examen, poţi face ce vrei tu. Flirtezi cu blonda de lângă tine, bei o bere, dormi. Doar pentru asta ai venit, nu? Pentru a intra la Jurnalism, poţi să ai şi inteligenţa unui melc. Nu contează, atât timp cât şti să scri în limba română. Eu îi urez multă baftă la admitere, va avea nevoie.

Andreiuţu, felicitări!

2008-06-27T13:30:00.010+03:00

Acum două săptămâni, am fost la festivitatea de premiere a vărului meu. Da, a terminat clasa a opta, e băiat mare. A fost o serbare simplă, într-o sală de sport. După o întârziere de vreo jumătate de oră, diriginţii fiecărei clase au anunţat premianţii. Am fost tare mândră de Andrei, a luat premiul I. Am făcut câteva poze, după care mi s-a terminat bateria la aparat.

Ultima a fost clasa a opta D. Diriginta a luat cuvântul. “În această clasă nu există nici un premiant, dar vreau să felicit toţi elevii pentru că au promovat…” . Eu înţeleg că unii sunt mai înceţi sau nu îi interează şcoala, dar în toată clasa aia, nu era nici macar un elev isteţ?

Apoi s-au înmânat diplomele pentru merite deosebite. Ştiam că Andrei va lua diplome pentru participarea la Olimpiada de Matemamatică şi Olimpiada de Fizică, unde a obţinut rezultate foarte bune. O data la cinci minute, în sală se auzea “ Doboş Andrei”. La sfârşitul festivităţii, vărul meu avea şase diplome. Nici un coleg de-ai lui nu a fost strigat de atâtea ori. Nana ( nu îi spun mătuşă pentru că se simte bătrână :P) , mama lui Andrei, nu îşi mai găsea cuvintele de emoţie. Unii elevi plângeau pentru că nu se vor revedea cu foştii colegi, alţii îşi aprindeau, nestingheriţi, o ţigară, iar alţii discutau despre liceul pe care îl vor urma. Noi ne-am îndreptat spre KFC, un asemenea succes merita sărbătorit.

Aseară m-a sunat Oana. Nu pentru că îi era dor de mine, ci ca să îmi spună că Andrei a intrat la Şincai. Şi-a dorit atât de mult să intre la acest liceu, încât a pus la a treia opţiune filologia, deşi urăşte româna la fel de de mult cum urăsc eu matematica. Andrei va fi elevul liceului pe care l-a visat. Şi, foarte important, a intrat la mate-info, care a fost şi prima opţiune. Deşi ma bate mereu la conquiztador şi se supără pe mine când îi spun “copilu’ “, îl iubesc mult şi sunt foarte mândră de el. Văr`miu, felicitări!

Texte pentru admitere (2)

2008-06-24T14:08:00.016+03:00

Naraţiunea

Am trecut de argumentare, am ajuns la subiectul al doilea: naraţiunea. Candidaţii trebuie sa scrie în limba română, cu asta ne-am lămurit. Scriitura trebuie să fie fluentă, naturală. Imaginaţi-vă că sunteţi cu prietenii la o bere (aveţi peste 18 ani, nu?). Redactaţi textul ca şi cum le-aţi povesti acestora o întamplare. Structuraţi-vă momentele subiectului şi folosiţi, drept intrigă, cerinţa. Renunţaţi la introducerile lungi,plictisitoare, pentru că nu vor fi luate în considerare. Începeţi exact de unde vă lasă cerinţa! Dacă enunţul vă cere timpul prezent, începeţi cu timpul prezent!

Se puncteză portretul sumar al personajului principal şi elementele de atmosferă. Nu enumeraţi nişte însuşiri, ci transformaţi-le în subiecte gramaticale. Gerunziile şi frazele lungi fac textul plictisitor, greu de citit. Alternaţi frazele scurte (pentru dinamism) cu cele lungi (pentru ca textul să nu pară o telegramă). Nu faceţi supoziţii – dacă unul din personaje are unghiile murdare, asta nu înseamnă că lucrează în agricultură.

Textul trebuie să fie verosimil. Da, se punctează şi originalitatea, totuşi nu începeţi să scrieţi despre monştri şi extratereştri. De asemenea, trebuie să respectaţi proprietatea termenilor. Nu atribuiţi obiectelor însuşiri umane ( spre exemplu, ochii nu pot fi blânzi). Detaşaţi-vă (urăsc diacriticile) de compunerile de liceu şi de „ornamentele ligvistice” şi aveţi grijă cănd atribuiţi un adjectiv ( nu faceţi ce mine, nu scrieţi „hol claustrofobic” ).

Evitaţi, pe cât posibil, clişeele. Nu toţi controlorii sunt graşi, mici şi chei, nu toţi cerşetorii sunt ţigani, nu toţi copiii sunt blonzi, zulufaţi şi cu ochi albaştri (cineva o să se amuze terbil), nu toate pachetele de ţigări sunt motolite etc.
Aveţi grijă la topică, are şi ea un rost, acela de a face propoziţia logică. Evitaţi exprimările alambicate şi formulările puerile.

Se punctează deznodămintele imprevizibile. Dacă aţi redactat un text slab, finalul vă poate mări şansele să vă găsiţi pe listele cu admisi. Atenţie! Nu sunt recomandate deznodămintele de tip farsă sau „şi m-am trezit din vis”, pentru că daţi impresia că v-aţi blocat la mijlocul textului şi nu aţi ştiu cum să ieşiţi din încurcătură. De asemenea, nu sunt recomandate nici finalurile cu morţi sau răniţi. Nu stăpâniţi tehnicile necesare pentru a impresiona cititorul, iar textul vostru va cadea în cealalta extremă, a penibilului.
Mult succes!

Texte pentru admitere(1)

2008-06-23T18:04:00.023+03:00

Admiterea la FJSC constă într-o singură probă, cea de creativitate şi expresivitate. Candidaţii vor fi puşi în situaţia de a elabora trei texte: o argumentare, o naraţiune şi un portret sau o descriere. Atenţie, la FJSC nu se face literatură, deci “ floricelele lingvistice” trebuie eliminate. Dacă vreţi să scrieţi proză, daţi la Litere. Şi nu, nu veţi avea de scris o ştire, asta învăţaţi la facultate, dacă intraţi.

M-am săturat să îmi tocesc tastatura şi să fac bătături la degete. Am explicat de mii de ori, pe forumul facultăţii, ce trebuie şi ce nu trebuie făcut într-un text pentru admiterea FJSC. Pentru ultima oară, sper eu,iată ce trebuie să faceţi pentru a intra la FJSC:

Argumentarea

Eu nu înţeleg de ce nu ştiu unii structura textului argumentativ, deşi examenul de bacalaureat a început astăzi. În fine, nu e problema mea.

În primul rând, scriitura trebuie să fie în limba română. Cred că este clar. Apoi, limbajul trebuie sa fie simplu, concis. Preţiozităţile nu au ce căuta într-un astfel de text . Pe profi nu îi interesează câte neologisme ştiţi, ci dacă sunteţi capabili să vă argumentaţi un punct de vedere.

În general, cerinţele sunt de tipul „Sunteţi pro sau contra...? Argumentaţi”. Dacă subiectul vă cere să aduceţi trei argumente pentru susţinerea unei idei sau a unei afirmaţii, vă conformaţi, chiar dacă sunteţi împotriva ideii din cerinţă.
În ipoteză, trebuie să va exprimaţi, clar, poziţia pro sau contra. Nu generalizaţi, nu pierdeţi timp şi spaţiu cu introduceri irelevante, pentru că nu sunt punctate. Apoi, aduceţi trei argumente pertinente, eventual consolidate cu exemple, pentru a vă susţine punctul de vedere exprimat în ipoteză. Folosiţi conectorii specifici şi structuraţi fiecare argument pe un paragraf separat.

Sunt punctate atât argumentele pro, cât şi cele contra. Dacă numărul argumentelor pro este egal cu cel al argumentelor contra, rămâne la atitudinea profesorului corector să stabilească dacă sunteţi pro sau împotriva ideii din cerinţă şi, în consecinţă, nu veţi obtine un punctaj prea mare. Deci, aduceţi un singur contraargument, doar pentru a-i arăta slăbiciune în faţa celor trei argumente pro (sau invers).
În final, reluaţi, cu alte cuvinte, ideea din ipoteză. Aici puteţi gasi exemple de cerinţe.