Joaca de-a bacul

Peste 200.000 de elevi au aflat ieri rezultatele examenului de bacalaureat. La fel ca în ultimii ani, cea mai mare rată de promovabilitate s-a înregistrat în judeţul Suceava. Dintre cei cinci elevi din judeţ care au absolvit examenul cu notă maximă, patru provin de la acelaşi colegiu sucevean. Nu ştiu cum s-a desfăşurat examinarea la liceul „Petru Rareş”, însă eu nu pot pricepe cum un elev poate excela în toate domeniile.

Nu pun la îndoială faptul că nota celui de-al cincilea fericit, absolvent al colegiului „Dragoş-Vodă”, este consecinţa unui studiu intens. Totuşi, îmi aduc aminte cum decurge examenul de maturitate în prestigiosul colegiul. Mai întâi, profesorii cer elevilor sume enorme şi nejustificate pentru protocol. An de an, dascălii colegiului bombardează elevii cu aceleaşi false avertismente: „anul acesta, examenul va fi mult mai rigid”, „nu se va copia deloc” etc. Acum doi ani, circulau mituri amuzante despre şefi de comisie încălţaţi, neconvenţional, în tenişi. Se presupunea că nu se auzeau zgomotele de paşi pe coridoare şi, astfel, cei care copiau erau luaţi prin surprindere şi daţi afară din examen. Soluţia se pare că nu a funcţionat, întrucât toţi elevii colegiului promovează bacalaureatul de câtiva ani încoace.

În ultimele săptămâni de şcoală, profesorii generoşi le împărtăşesc învăţăceilor secretele unui bac promovat. Copiii din fiecare sală trebuie să desemneze un lider, un „elev mai tupeist”, recomandă magiştrii. Acesta trebuie să fie înarmat cu două plicuri şi un ziar. Acum doi ani, şpaga a fost de 30 de lei de căciulă la fiecare probă scrisă. Practica a rămas aceeaşi, probabil s-a modificat suma. Odată adunaţi, banii sunt împărţiţi în mod egal în cele două plicuri, care sunt ascunse în paginile ziarului. Cotidianul este plasat, deloc subtil, pe catedră şi astfel se cumpără indulgenţa profesorilor supraveghetori.

Îmi amintesc că, la proba de informatică, circulau prin sală rezolvările subiectelor. Un elev mai puţin dotat intelectual nu s-a mulţumit să arunce o privire peste foi. Mânat de lăcomie, nu s-a oprit din scris până nu a copiat tot. Ghinionul a fost că el dădea examen din Pascal, iar răspunsurile erau pentru C++. Cu toate acestea, a promovat.

“Dragoş-Vodkă”, cum ne plăcea nouă să-l numim, îşi păstrează reputaţia, cea mai mică notă la bacaulaureatul de anul acesta a fost 8.11. E destul de bine, dacă ţinem seama de faptul că majoritatea abolvenţilor urmează facultăţi particulare ori este adeptă (majoritatea…este, să fie clar) a lozincii “primii cinci ani sunt mai grei, până ajung în anul trei”.

Pentru a nu da naştere unor polemici: în “Dragoş-Vodă”, există profesori extraordinari (din fericire, unul din cei trei s-a mutat în Bucureşti) şi elevi cu rezultate remarcabile. Dar nu toţi, aşa cum reiese din rezultatele examenului de bacalaureat.

O nouă leapşă - despre "fietili" mele

A văzut cineva ieri curcubeul în Bucureşti? Puţină culoare peste oraşul gri, a fost cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată. Sper că a făcut cineva fotografii, eu eram prea ocupată să îi explic taximetristului că cel mai scurt drum este linia dreaptă.

În altă ordine de idei, preiau leapşa primită de la Duda şi iniţiată de cei de la hotcity ş Redd`s. Tema este să vorbesc despre prietenele mele. Nu vreau să le laud, despre calităţile lor am vorbit cu alte ocazii. Dacă nu aş fi ştrengară (eufemistic vorbind, vorba Stresului), nu aş fi eu.

Horror ( mama)

Chiar dacă este un clişeu, voi începe cu mami (nu pentru că îmi citeşte blogul şi eu am cam rămas fără bani). Ea nu mi-a spus niciodată pe nume, pentru mama voi rămâne veşnic Nania (nu puteam să spun Diana când eram foarte mică). Până acum vreo trei ani, eu i-am spus horror. Nu s-a supărat niciodată, ba mai mult, m-a trecut şi ea, la fel, în agenda telefonului mobil. O respect pentru că nu m-a lovit decât o singură dată, atunci când mi-am uitat bicicleta în oraş. În schimb, am primit cele mai crunte pedepse. Şi le-am meritat pe toate.


O iubesc pentru că este afurisită, cred că e trăsătură de familie. Încă mai păstrează, într-o cutie prăfuită, bileţelele pe care le lipeam pe frigider când ea era la serviciu. Bineînţeles, îmi corecta cu roşu greşelile gramaticale şi îmi înapoia răvaşele. În aceeaşi cutie, am adăugat scrisorile pe care mi le-a trimis dânsa în ultimii şase ani. Una din scrisori începe cu „Nania, ţi-am trimis înregistrator”. Este vorba despre reportofon. Ultima scrisoare, primită de Paşte, este scrisă cu pixuri de culori diferite. Prima jumătate a epistolei, scrisă cu albastru, se termină cu „nu mai ştiu ce să scriu, nu mai am inspiraţie”. Apoi, mami a folosit un pix negru. „M-am gândit atât de mult, încât mi s-a terminat mina la pix”.

Mă tachinează mereu pentru că ştie că sunt geloasă. I-a spus Oanei că e şi mama ei, iar Duda a avut grijă să menţioneze acest lucru pe blog. Căţelul este „copilul mamei”, mie nu mi s-a adresat niciodată cu acest apelativ. Dacă se întâmplă să îi spun că o iubesc ori că îmi este dor de ea, replica este mereu aceeaşi: „Ce ai mai făcut? Sau iar ai rămas fără bani?”. Dacă, în general, este foarte distantă, mama i-a aratăt Oanei latura ei sensibilă. Cam aşa arată un mail primit de la Duda, vara trecută:

Dudo, deci o ador pe mama ta. Uite ce mesaj dulce mi-a trimis dupa ce ai plecat tu (il redau exact ) : "A plecat Nania mea. Au pornit tarziu. Acum sunt in Austria. Nu stii cat imi lipseste. E proprio speciala. Oricine si-ar dori o fiica asa. Eu sunt onorata ca e a mea. Ai si tu grija de tine. Te pup, Mama lui Nania"

În mai puţin de o lună, mă revăd cu mama. Sper să mă suporte şi să nu facă la fel ca anul trecut, când mi-a făcut bagajele şi m-a scos afară. Evident, în glumă. În schimb, sunt sigură că voi primi iar bani dacă nu voi mai cânta. Of, mami, chiar dacă nu ai simţ artistic şi nu apreciezi vocea mea, eu tot te iubesc!

Duda

Duda este cea mai bună prietenă a mea cam de când am cunoscut-o. Mi-a căzut cu tronc de la început. În vara dinaintea admiterii FJSC, am schimbat doua-trei mesaje private pe forumul facultăţii, apoi am discutat puţin pe messenger. Într-un moment de inconştienţă, am invitat-o să îşi petreacă vacanţa în Câmpulung, deşi nu o cunoşteam. Ea, mai iresponsabilă decât mine, a acceptat. Nici măcar nu ştiam cum arată. „Oana, de ce nu eşti creaţă?” a fost primul lucru pe care i l-am spus. Răspunsul a fost: „Dacă te îmbraci în verde, te claxonează tirurile!”. Primul nostru schimb de replici, total ilogic, a durat o seară întreagă. Acasă, am întâmpinat-o cu tort, dar am uitat să desprind celofanul de pe blat. Ca să mă revanşez, am făcut o altă prăjitură, deşi am murdărit toată bucătăria cu ciocolată.


Treptat, am început să ne împrietenim. Am locuit împreună în primul semestru din anul întâi. Într-o zi, am sunat-o să o cert că a plecat cu cheile mele, deşi acestea erau în usă. Ce tută am fost! De atunci, amândouă suntem dude.

Chiar dacă, aparent, Oana este inumană şi lipsită de sentimente, după câteva beri, nu conteneşte să-mi spună cât mă iubeşte. Nu e chiar atât de drăguţ, a doua zi trebuie să spăl pe jos. Tot duda este indiferentă atunci când plâng şi nu lasă nici pe alţii să mă consoleze, „las-o, îi trece!”. În schimb, îmi repetă mereu că sunt mai puternică decât îmi imaginez eu.


Cât am locuit împreună, am deprins doar obiceiurile proaste de la ea. M-a învăţat că berea este chiat foarte bună, iar dimineaţă înseamnă ora 14. Ideea ei de noapte albă a fost să-mi spună bancul cu flori mov...toată noaptea. Anul trecut, cineva ne-a numit „grupul celor trei exclusivişti”, făcând referire la mine, Oana şi Mihai.

Mândrele

Despre mândre am scris şi cu alte ocazii aici şi aici. Pe "fieti" le ştiu de vreo zece ani. Pentru că le iubesc pe toate la fel, ordinea alfabetică se pretează cel mai bine.

Alexuţa este cea mai mică dintre noi, de aceea a fost supranumită „copilul”. Acum se mândreşte, este cea mai tânără. În urmă cu câţiva ani, şi-a dat foc la apartament. Neintenţionat, evident. Hamsterul ei a supravieţuit flăcărilor şi, în următoare perioadă, a locuit la mine, într-un borcan. După ce mândra şi animăluţul s-au întors acasă, Alexuţa i-a pus rozătoarei mâncare pe balcon, pe balustradă. Şobolanul, care scăpase nevătămat în urma incendiului, nu a mai fost la fel de norocos şi a căzut de la etajul patru.


Mândruţa se înroşeşte mai repede decât orice altă persoană pe care o cunosc.Replica mândrei, atunci când mă suna, era: „dacă întreabă mama, eu am dormit la tine!”. Încă sunt supărată pe ea, s-a măritat şi pe mine nu m-a invitat. Asta în visul meu din urmă cu vreo lună. Chiar dacă ţipă la mine când îi iau pufuleţii din mână, tot dragă îmi este. Dar o invidiez pentru picioarele extrem de lungi (craci până-n gât). La întrebarea „ce bem în seara asta?”, Alexuţa nu va răspunde niciodată „suc”.


Cristina, fosta blondă, pare cea mai arogantă persoană. Nu răspunde la salut şi trece pe lângă cunoscuţi, ignorându-i complet. În realitate, este doar aiurită. O apreciez mult, nu se lasă nciodată călcată în picioare. Îmi aduc aminte că, acum vreo şapte ani, la o competiţie handbal, arbitrul era profesor al şcolii organizatoare care, normal, a ieşit pe primul loc. Mândra a refuzat premiile de consolare pentru locul doi şi le-a aruncat la picioarele arbitrului. Orgolioasă din fire, a ripostat şi atunci când un dascăl a vrut să o lovească.


Am pierdut nopţi întregi la Cristina în bucătărie, cu paharul de bere şi tablele de rummy. Principala sursă de amuzament a Cristinei suntem eu şi Găbiţa. Mândra, insensibilă, râde cu lacrimi (pentru a empatiza cu noi) atunci când ne vede plângând. Dar e fată de treabă şi ne explică, a doua zi, şi motivul pentru care plângeam. Îmi e tare greu să înţeleg de ce îi plac atât de mult copiii mici. Cred că, dintre noi, Cris va fi prima mămică. Dar, cu siguranţă, nici atunci nu va refuza o bere, două, trei.

Găbiţa plânge aproape la fel de mult ca mine. Împreună cu celelalte mândre, m-a învăţat să fumez. „Trage în piept.”, „IHHH, vine mama”, îmi spunea mândra. Nu s-a supărat pe noi pentru că eram prea amuzate ca să o ajutăm atunci când a rămas atârnată capul în jos, într-un gard. În comparaţie cu ştim-noi-cine care se supără imediat, pe mândra nu a deranjat-o faptul că am pus pariu...pe ea.


Deşi pare foarte calmă, Găbiţa a apărut în ziarul local pentru conflictele pe care le-a avut cu echipa adversă la un meci de handbal.O domnişoara a enervat-o atât de rău pe mândră, încât Gabi a decis că cea mai bună răzbunare ar fi să o dea, în mod repetat, cu capul de bara porţii. Soluţia ei pentru „Vai, ce mă fac? Trebuie să vină mama şi eu sunt beată” a fost să bea în continuare. Mie mi-e tare dragă, găteşte cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată. Şi, deşi mănâncă mult, nu se îngrasă absolut deloc.

Şi dacă tot suntem mândre că suntem cele patru mândre, ne-am făcut şi tricouri personalizate. Deocamdată, nu se spune ce scrie pe spate. (nu apar în poză, o făceam pe-a fotograful, dar, evident, am şi eu tricou personalizat).


M-am cam întins cu acest post, mai există persoane care merită menţionate. O aşteptăm oe Iulica, a cincea mândră, să se întoarcă în ţară. Despre Puiu Creţ am mai scris aici. Mai sunt colegele de facultate:Claudia, cu care am împărţit aceeaşi cameră, Andeluţa, speranţa mea adormită, Ioana, căreia îi sunt datoare cu un frigider, Gabi cea incredibilă.

Dacă era un post despre băieţi, aş fi avut, cu siguranţă, mai multe de spus. Mihai, Mămicu`,Bro cel cu freză urâtă, Geo, Kido şi băieţii din gaşca veselă vor fi, probabil, subiectul într-un articol viitor.

Merge vorba prin târg că trebuie să dau leapşa mai departe, aşa că o trimit către Aura, Roxana , Andeluţa, Claudia şi Anda.

Student 2009 la Jurnalul Naţional

Astăzi, a apărut Student 2009, un supliment gratuit al Jurnalului Naţional. Broşura conţine informaţii despre toate universităţile particulare şi de stat din ţară.

Undeva, în a patra pagină a suplimentului, în caseta radacţională, apare scris mărunt: „ RADACŢIA: Diana Robu, Mihai Schiau” . Fiecare din noi a cules informaţiile şi a redactat mai mult de 20 de texte despre universităţi. Unele instituţii de învăţământ au fost mai puţin cooperante, au amânat răspusunsurile ori au furnizat date eronate. Mai mult, rectorul pitic al unei universităţi particulare a cerut bani pentru a oferi informaţii despre instituţia pe care o conduce. Prin urmare, universitatea a apărut pe ultima pagină, doar cu datele de contact.

Exemplele negative ale facultăţilor particulare continuă cu Spiru Haret, care are dedicate primele două pagini ale suplimentului. „Fabrica de diplome” Spiru Haret are 53 de filiale, dintre care opt sunt în străinătate. „Dai banu`, primeşti diploma de absolvire”, cam aşa se rezumă activitatea celei mai mari insituţii de învăţământ din Emisfera Estică. Din taxele strânse de la cei peste 180.000 de studenţi, universitatea şi-a permis să îşi cumpere locul privilegiat în paginile ghidului de admitere.

La mijlocul broşurii, apare un articol semnat cu numele meu. Iniţial, a fost vorba de două texte ( viaţa de student în Bucureşti şi neregulile din căminele studenţeşti), însă, din lipsă de spaţiu, au fost contopite în unul singur. În prima fază, textele erau mai lungi, mai coerente, împărţite în paragrafe, leadul avea şi predicate, virgulele erau puse corect etc. Cei de la corectură s-au gândit că am greşit eu atunci când am scris „mai multe de jumătate dintre studenţi rămâne fără loc în cămin”, aşa că au decis să facă acordul cu subiectul logic. De asemenea, sunt foarte sigură că am scris „voia”, nicidecum „vroia”.

Oricum, sunt convinsă că foarte mulţi nu vor sesiza greşelile. În afară de acest articol, celelalte texte despre universităţi nu au suferit modificări, deci sunt mulţumită. Sper să mai existe alte asemenea colaborări cu Jurnalul Naţional şi Eugenia Mihalcea.

Acasă, mă aşteaptă deja 20 de suplimente, mulţumesc!

Casă, dulce casă!

Nu am avut timp să scriu. Şi nici chef. Am terminat cu proiectele, testele etc. , dar am început sesiunea. Sunt fericită, am luat examenul la Metode de Cercetare (cu o notă oleacă mai mare de cinci). Oricât l-aş iubi pe domnul Petcu, nu aş fi vrut să mă întâlnesc cu dumnealui în toamnă, la restanţe. Şi dacă tot am avut o săptămână liberă între examene, am decis să merg acasă.

Am plecat din Bucureşti în tricou şi doar cu haine subţiri în bagaj. În Câmpulung a plouat întruna şi a fost la fel de frig cum a fost în ianuarie în Capitală. Cristina nu a vrut să ne onoreze cu prezenţa, a preferat să rămână în Iaşi. Ruşinică, Cristina! Seara, am aşteptat-o pe Găbiţa în gară. Există o încăpere care miroase mai rău decât băile comune din căminele studenţeşti: sala de aşteptare a gării din Câmpulung. Şi Găbiţa a sperat că a venit primăvara, aşa că s-a încălţat în balerini. Proastă alegere, mai ales că încălţămintea ei lasă culoare când este udă (încălţămintea, nu fata). Am reuşit să explic, într-un final, petele roşii de pe adidaşii mei.

Alexuţa ne-a aşteptat mai mult de o oră, punctualitatea nu este o calitate a noastră. Am ieşit cu mândrele, am băut (şi) un suc, apoi am schimbat localul. Am jucat biliard pe pariu, iar miza a fost Găbiţa. Eu am câştigat şi probabil câştigam şi al doilea joc, dacă mândra nu se supăra şi băga neagra cu mâna. A stabilit ea că adversarul meu a ieşit victorios. Mai târziu, în aceeaşi seară, am confirmat că sunt mai simpatică atunci când tac şi când nu sunt nervoasă. Măcar am avut privilegiul de a admira o coafură deosebită.

A doua zi, ne-am dres cu ciorbă rădăuţeană. Ne-am bucurat că suntem bucovineni atunci când am auzit părerea celor de la un post local de radio: „cel mai bun lucru care li se mai poate întâmpla moldovenilor este sexul”. Replicile ca „Am buletin!” ori „Ştii să repari fermoare?” au fost înlocuite cu „Taci. Şi nici nu gândi!”. „E mică, dar e a noastră” încă nu s-a demodat. Mai târziu, am jucat rummy la Găbiţa. Nu am atenţie distributivă, ei au trişat când eu desenam floricele, feţe vesele etc. De-a naibii, nu am vrut să întorc „A”-ul ăla. Şi da, m-am ofticat când am ieşit pe ultimul loc. „Maica măsii!” sau, cum ar spune un mare intelectual, " bărbăţie şi credinţă!".

Duminică, am vrut să evit nişte nervi în plus sau alte păreri de rău pentru că nu pot să ma abţin de la comentarii, aşa că nu am ieşit cu mândrele, nu am jucat scrabble şi nici n-am mâncat pui la cuptor gătit de băieţi. Am lenevit toată ziua şi am vorbit cu Cristina, care a promis că îmi face o vizită în Bucureşti. După ce s-au întors fietili, ne-am uitat la fotografii vechi, în care Gabi avea breton, Cristina era blondă, Alexandra se înroşea când i se adresa un cuvânt, iar eu, pe vremea aceea, încăpeam în poze.


Acum vreo şase ani, eram blondă şi-mi plăcea culoarea roz. Mi-e ruşine! De la stânga la dreapta, în ordinea numerelor de pe tricou: Iulia, Cristina, eu, Alexuţa.


Dimineaţă, Alexuţa a plecat la Cluj. Lasă, mândră, că petrecem după sesiune. Să mănânci piure de castane! Găbiţa rămâne până mâine, trebuie să ia sandalele Cristinei de la reparat. Poate ne ţinem de promisiunea făcută de vineri şi învăţăm puţin în seara asta. Sau ieşim în oraş, îmi place mai mult a doua variantă (Mama, ştiu că vei citi acest articol: am băut doar pepsi cu gheaţă şi lămâie, am fumat mai puţin de un pachet de ţigări pe zi, la ora 12 am fost în casă şi ma doare îngrozitor capul...de la învăţat ).

Ah, era să uit. Am datoria morală (şi financiară, dar e criză) de a-i mulţumi copiei lui Batman pentru că a venit după mine, de fiecare dată, cu Bat Mobilul ( cunoscut şi sub numele de „Tico” ). De asemenea, trebuie să îi fiu recunoscătoare pentru că nu a condus cu spatele şi că nu a lovit niciun BMW când eram şi eu în maşină.
Am aflat că prima cucerire a tizului meu se datorează gumei Hubba Bubba la metru. Tinereţe, tinereţe... Tot el a promis în seara asta că nu se supără, orice aş scrie. Sper să fie trăsătură de familie. :)

De la tunete şi fulgere, m-a pălit şi pe mine-un gând: cu toţii avem câte-un hatâr ascuns. Unora le place să stai cu capul pe pieptul lor, alţii vor să te joci cu mâna prin părul lor, iar unii te roagă, inocent: "mângâie-mă pe spate!". Fiecare vârstă cu distracţiile ei!

Amintiri din vacanţă

Obligată de circumstanţe (şi de mama), am fost nevoită să merg acasă, în Câmpulung (în Bucovina). Cum spune Mihai, trebuia să calmez apele. La propriu. În prima săptămână, mi-am limpezit gândurile şi, mai ales, bucătăria, am gătit şi m-am revăzut cu vechi cunoştinţe. De Paşte, am decis că e mai bine să rămân acasă, chiar dacă am făcut nişte promisiuni că mă întorc în Bucureşti.

Dar nici Câmpulungul nu mai e un orăşel curat, de munte. Acum cinci luni, strada pe care locuiesc, deşi plină de gropi, încă era asfaltată. Sătui de indolenţa Primăriei, vecinii mei au luat atitudine şi au acoperit toata strada cu pietriş. Benefic pentru şoferi, însă mai prost pentru noi, pietonii de rând. E bine totuşi că s-au mai deschis încă un club şi un supermarket, exact ce îi lipsea oraşului de la poalele Rarăului.

Noaptea de Înviere

Am asistat la cea mai ciudată slujbă de Înviere. Corul, format din enoriaşi în vârstă, nu ştia versurile şi, spre disperarea preotului, uita să cânte „Amin”. La primul „Hristos a înviat”, replica, venită de la un telefon mobil, a fost „mesaj pentru Europa”. Părintele care nu avea, cu siguranţă, calităţi oratorice, a ţinut să reamintească, a cincea oară, printre bâlbe, cât de norocoşi suntem că avem lumină de la Ierusalim în acest an. Îngheţaţi şi plictisiţi, oamenii care au participat la slujbă s-au urcat în maşinile parcate ostentativ lângă biserică şi l-au lăsat pe sacerdot fără auditoriu.

Reuniune de clasă

În prima zi de Paşte mi-am sunat un prieten pentru a-i spune „Hristos a înviat!”. Spontan, am decis să organizăm o reuniune cu foştii colegi de liceu. În două ore, s-a adunat mai mult de jumătate din fosta clasă. Mulţi dintre noi nu s-au văzut de la Bac. Am schimbat impresii despre facultăţi şi am împărtăşit planuri de viitor.


După ce am fost daţi afară dintr-un bar (pentru că se închidea), am descins acasă la una dintre fostele colege. Am băut un pahar de vin, am povestit şi am jucat mima până dimineaţă. Şi cum suntem ţanţoşi absolvenţi de mate-info, n-am reuşit să mimăm sau să ghicim cuvântul „ireductibil”. Spre dimineaţa, proprietara ne-a (în)cântat la chitară, după ce a ţipat la mine pentru că altcineva a spart ceva :). Uneori mi-e dor de liceu, sper că vom repeta mai des experianţa de a ne revedea cu toţii.



O săptămână cu mândrele

Nu îmi aduc aminte să fi stat vreodată, de când sunt studentă, mai mult de zece zile acasă. Nici măcar în vacanţa de vară. Am vrut să mă întorc în Bucureşti a doua zi de Paşte, dar au sunat „fietili” şi m-au invitat la chef, la cabană, unde iar am stat până a doua zi. Am rămas fără baterie la telefon şi i-am îngrijorat pe duda şi pe stres. Nu-i nimic, asta înseamnă că mă iubesc. Duda are sentimente, chiar mi-a spus că îi e dor de mine.

Marţi seară trebuia să mă întorc în Capitală, dar din cauza (sau, până la urmă, datorită) unor evenimente neprevăzute, trenul a plecat spre Bucureşti fără mine. Şi o persoană care îmi era foarte dragă m-a dezamăgit. Aşa că restul săptâmânii l-am petrecut tot în compania „fietilor”: Alexandra, Cristina şi Găbiţa. Mândrele mele m-au hrănit, m-au iubit şi, mai ales, nu m-au lăsat deloc să stau singură. Mi-am adus aminte cât de de apropiate eram acum câţiva ani. Şi că pot să rezist o săptămână fără să dorm cum şi cât trebuie. Mami spunea, în glumă: „ Alexuţa te-a învăţat să fumezi, acum ce te mai învaţă?”. Mă învaţă că prieteniile adevărate nu se destramă niciodată (e blogul meu, deci pot să fiu patetică).


După alte nopţi petrecute la cabană sau la Cristina, vineri la prânz a sunat Găbiţa. Mândrele voiau să meargă pe Rarău, iar eu nu am putut refuza. După un drum plin de peripeţii în spatele unei autodube, am ajuns pe Rarău. Am avut parte de o noapte ca în filmele cu proşti: plânsete (la comandă), râsete, certuri, replici ca „E mică, dar e a noastră” sau „Uimeşte-mă!”, imitaţii eşuate ale lui Batman (sau Superman, nu ştiu sigur), crize de isterie şi muştar cu pâine etc. Recunosc, nu ştiu să tac. Însă totul e bine când toţi suntem prieteni dimineţă.


Sâmbătă am urcat pe stânci, am făcut grătar, ne-am jucat în zăpadă şi, spre seara, ne-am reluat locul în spatele dubiţei pentru a ne întoarce în oraş. Le-am pregătit celor care au coborât cu maşinile în spatele nostru * prieteni de-ai noştri) câteva surprize: crengi, pungi sau buşteni întregi în mijlocul drumului. Ne-am pitit după copaci şi i-am filmat cum se chinuiau, deloc fericiţi, să înlăture obstacolele.


Nici ultima noapte nu a fost dedicată somnului, aşa că am poposit iar la cabană, să bem un pahar de vin... până dimineaţă. Duminică seara, le-am condus pe Găbiţa şi Cristina în gară. Câteva ore mai târziu, m-am urcat şi eu în trenul spre Bucureşti. A fost pentru prima oară când am stat acasă jumătate de lună. Şi a fost pentru prima oară când mi-a părut rău că plec. Mândrelor, vă iubesc!




Drumul cu trenul

După un Paşte superb şi o vacanţă prelungită, mi-am amintit că pe mine mă paşte ghinionul. Nu am găsit bilete la cuşetă. Mihai mi-a urat „sper să nu ţi se fure nimic de data asta”, însă a uitat să menţioneze „să nu ai tovarăşi de călătorie prea vorbăreţi”. Vecinul meu de compartiment, un adevărat Ion Creangă al trenurilor,nu s-a lăsat până nu mi-a povestit tot ce s-a întâmplat în cei 67 de ani ai săi.

Am încercat fără folos să mă prefac că dorm, să vorbesc la telefon sau să mă uit pe fereastră. Bătrânelul nu tăcea şi nu pricepea că sunt total dezinteresată. Ba mai mult, m-a atenţionat că nu e bine să fiu atât de tăcută. După ce mi-a vorbit, cu nostalgie, de perioada comunistă, de naşterea copiilor săi, despre cum se face tencuiala la o casă sau despre proprietăţile laptelui de oaie, a început să îmi dea lecţii despre dragoste. „ Perechea potrivită este greu de găsit, copchilă. Apăi când o găseşti, trebuie să o convingi să stea lângă tine. Dacă nu vrea, îi mai tragi câte una. Dacă nici aşa nu merge, îi tragi mai multe, o obligi să stea. Ascultă, copchilă, perechea potrivită îi doar una, să nu îi dai voie să plece”, a conchis bătrânul filosof al C.F.R.-ului.

Am crezut că, după câteva ore în care a vorbit întruna, a obosit. Greşeala însă a fost a mea. I-am răspuns la întrebare şi i-am replicat, cu jumătate de gură, că sunt la facultate, la jurnalism. Ştiam eu că trebuia să tac. Atât i-a trebuit moşului, i-am oferit subiect de discuţie (mai mult subiect de monolog) pentru alte câteva ore. Mi-a povestit de fata lui cea mare care, vezi dom’le, este mare jurnalistă şi vedetă de televiziune. Şi nu oricum, ci la OTV, are emisiune în fiecare dimineaţă,de la 8 la 10. Ca noroc, mi-am găsit un nou idol. De parcă nu era de-ajuns, trenul a avut întârziere. Şi duda mea, săraca, m-a aşteptat două ore în gară. Important e că am ajuns bine.


În altă ordine de idei, somnulescu s-a ţinut de cuvânt şi mi-a făcut o recenzie a blogului.
Roxana i-a făcut cadou lui Flo, de ziua lui, un post dedicat exclusiv lui. Îi spun şi eu, mai târziu, “ La mulţi ani, frate mai mic cu freză urâtă!”. Tot cu întârziere, “La mulţi ani, mami, te iubesc!” şi “La mulţi ani, Alexandra, te iubesc şi pe tine, mândro!”.

Cum mă găseşte lumea (2)

Pe blog ajung prietenii mei, unii colegi de facultate, câţiva candidaţi FJSC şi persoane dubioase care caută tot felul de aberaţii. Unii chiar au prea mult timp liber...

*** argumentare ca un text are descriere – argumentare, text descriptiv, cam tot aia. Găseşti pe forumul FJSC câte vrei
*** textul argumentativ despre greseli – tot pe etajul6 găseşti argumentări cu şi despre greşeli
*** dar totusi pleonasm – este
*** texte de ipresionare – începe cu o tastatură nouă
*** vreau sa imi fac cont virtual la hi5 – dacă nu ai poze „iola” ( io la baie, io la club, io la bară etc) , degeaba îţi faci
***admitere fjsc 2009 – se documentează candidaţii, dar vai!
*** fostii mei colegi de liceu din cluj – o duc bine, îţi spun eu. Mănâncă pireu de castane
*** diplome nerecunoscute la iasi – te miră?
***referat „limba noastra” – depinde la ce materie: la limba română sau la opţionalul de educaţie sexuală?
***cum este corect > sunt la servici sau sunt la serviciu – corect este „am fost la serviciu, dar sunt agramat, aşa că m-a dat şeful afară”
***oana duda timisoara – ne supărăm, doar eu îi spun „dudă”. Şi nu, nu e numele ei de familie
*** oana duda – duda MEA!
***fazan: cuvinte care incep cu ni – niciodată nu m-am gândit că cineva ar putea trişa la fazan
***imi reproseaza orice – iar pierzi timpul în faţa calculatorului?
***fjsc dyna – nu cunosc
***forumul fjsc – pe cale de dispariţie
***scris de mana pe mesenger – iar tu? Perseverenţă, maică, perseverenţă! Ia un pix şi scrie pe monitor
***text argumentativ despre carte – nu mai bine citeşti una?
***conectori pt argumetantie – aveam nişte idei pentru argumentare, dar tu sigur cauţi altceva
***ce examene se dau la fjsc – aici există mai multe variante: 1. un candidat care se documentează (pasăre rară). În acest caz, examenul care te interesează este admiterea! 2. Un boboc: nu te impacienta, oricum treci în anul doi.
- interviu jurnalistica despre bacul 2009 – ziarism şi jurnalistică, of!
***dyna – prezentă!
***puzzle cu biserici – există aşa ceva?
***unde facem practica fsjc – la tablă. Scriem de 50 de ori corect numele facultăţii: F...J...S...C... A fost greu? Ah, să spun mai rar?
***ce faci knd esti nevoita s acepti k nu t vrea – începi să scrii în limba română?
***jocuri de jocuri nu aiurite – eu sunt fată de fată (deşi aiurită), aşa că te ajut. Încearcă să joci Solitaire. E joc de joc, dar s-ar putea să fie prea complex de complex pentru tine
***noul imn fjsc – e cam vechi şi ăla
***ce e nou în cluj? – ungurii! :))
*** jurnalis diana robu – Diana Robu e la jurnalism (aşa am auzit). Şi va fi, speră ea, şi jurnalist
*** draga dyna fjsc – nu, e o scorpie!
***ce inseamna sa fi original? – să scrii „ să fi”
*** dyna stres fjsc blog – stresul e Mihai, nu eu, îmi pare rău
***mam simtit folosita – săraca, mie milă de tine!
***de unde vine inspiratia? – de la „magazinul vieşnic dischis” (Non-Stop)
***puzzle e un cadou potrivit pt inmormantare? – prea morbid chiar şi pentru mine

Despărţirea de forumul FJSC

După 791 de zile, am decis să mă retrag. Forumul FJSC nu mai este de mult timp o platformă în care se vorbeşte corect limba română ori spaţiul în care elevii de liceu apreciază ajutorul necondiţionat al studenţilor. Şi ajutorul profesorilor este, de mai bine de un an, inexistent. Poate nu am fost cel mai competent, cel mai obiectiv sau cel amabil moderator, însă am fost cel mai devotat. Dar orice lucru începe să pută dacă este împroşcat cu … noroi.

Iniţial, am decis ca eu şi etajul6 să luam o pauză, să văd cum îi merge fără mine. Apoi am realizat că despărţirea definitivă este inevitabilă. Eu nu reuşesc să fac compromisuri, nu pot să laud candidaţii care redactează texte mizerabile, nu pot să nu observ că nu se mai vorbeşte în limba română, nu vreau să îi scutesc pe candidaţi de efortul de a căuta informaţii. (în acelaşi subiect, poate pe aceeaşi pagină). M-am săturat să răspund de zeci de ori la aceeaşi întrebare, mi-e greaţă de tupeul şi aroganţa unor liceeni.

Au existat şi în anii trecuţi conflicte între membrii forumului. De cele mai multe ori, bătălia se dădea între mine şi un candidat. Am primit zeci de mesaje private în care eram ameninţată sau avertizată. Dar niciodată nu s-a ajuns la nivelul actual de nesimţire. Noi şi actualii boboci răsfoiam forumul înainte să punem vreo întrebare tâmpită şi ne asumam greşelile. Toate textele primeau comentarii, mai mult sau mai puţin ironice, însă pertinente. Şi candidaţii de atunci erau interesaţi să îşi îmbunătăţească stilul şi să se pregătească pentru admitere. Nu conta tonul mesajului, ci conţinutul acestuia. Noi organizam întâlniri ale candidaţilor, legam prietenii şi ne ajutam între noi,însă actuala generaţie de candidaţi este animată de spiritul de competiţie.

În această seară, am primit un mesaj care mă obligă să mă justific faţă de acea minoritatea a candidaţilor cu bun simţ:

Nu as vrea sa intreb masura indiscretiei, dar...ce te-a determinat sa iesi oarecum din ,,schema" (ma refer la sectiunea Meditatiilor gratuite)?
Da, rasfoiesc forumul, stiu in mare motivele, insa acum pari a fi radicala in luarea acestei decizii. De fapt, RADICALA!!! S-au adunat niste ani, probabil a devenit obisnuinta sau chiar placere de a-i ajuta pe ceilalti.
Imi pare rau ca s-a umplut paharul tocmai la noi, generatia 2009 (cat egoism, nu?

Prima oară m-am gândit la despărţirea de etajul6 pe 21 ianuarie. Atunci, Admin a propus închiderea forumului pe motivul că profesorii nu intră periodic pentru a corecta textile candidaţilor. M-am simţit nedreptăţită. Până atunci, pierdeam măcar o oră pe zi pentru a răspunde în secţiunea de meditaţii gratuite. Şi, de cele mai multe ori, replicile mele au fost pertinente. Profesorii nu au fost niciodată activi pe forum, dar comunitatea de la etajul6 s-a dezvoltat şi a progresat fără ajutorul lor. Deodată, munca noastră, a studenţilor, nu a mai fost recunoscută.

Dar iubeam prea mult forumul, aşa că i-am trimis e-mailuri lui Admin, în care l-am rugat să se răzgândească. Însă nu aceste mesaje l-au făcut să îşi schimbe opinia, ci anunţul conform căruia profesorii aveau să revină pe forum, de pe 23 februarie. Mai mult, s-a stabilit şi o programare a profesorilor care, vezi Doamne, vor corecta textele liceenilor care se visează Andreea Esca. De pe 23 ianuarie până acum, în secţiunea de meditaţii gratuite există doar trei mesaje scurte şi extrem de seci care aparţin profesorilor. Dar, aşa cum am mai spus, e important ca în broşuri şi în pliante să scrie că profesorii oferă meditaţii gratuite pe forumul facultăţii. Pe naiba!

În altă ordine de idei, actuala generaţie de candidaţi este extrem de leneşă. Nu doar că nu studiază forumul, dar ei mai şi pun întrebări ale căror răspunsuri se află pe aceeaşi pagină. Şi tot ei se simt nedreptăţiţi atunci când li se răspunde "caută singur, un viitor jurnalist se documentează". Mai mult, unii sunt atât de prost informaţi, încât confundă facultăţile:

nu sunt din bucuresti si din acest motiv as vrea sa stiu exact pt ca pe site nu scrie decat "jurnalism-stiintele comunicarii examen" ..aa si inca ceva.acolo scrie :pt stiintele comunicarii se pot alege intre limbile (...) dar de jurnalism nu precizeaza nimic concret.eu vreau la specializarea jurnalism si vreau sa stiu daca se poate ce anume se da la examen si cand este data.multumesc anticipat astept raspuns

Păi facultatea despre care vorbeşte ea este din alt film. Admiterea la FJSC constă în redactarea unei naraţiuni şi unei argumentări şi proba de limba română.

Alţi candidaţi evocă scuza penibilă a liceanului care are atât de mult de învăţat pentru examenul de bacalaureat, încât nu poate pierde trei minute pentru a căuta date despre admitere. Aşa că noi, moderatorii, avem timp la discreţie şi suntem datori să căutam informaţiile în locul lor.

Primesc cel puţin două mesaje pe zi, în care candidaţii mă roagă să mă uite peste textele lor. Am intrat ieri, am ales un text care avea foarte multe comentarii (dar nici unul argumentat), aşa că l-am corectat. Candidata, extrem de arogantă, s-a simţit nedreptăţită. Nu doar că nu a luat în considerare observaţiile pertinente şi argumentate pe care i le-am făcut, însă a considerat că am o problemă personală, tocmai pentru că am ales să corectez textul ei.

Chiar dacă îmi face plăcere ca textul să fie corectat de tine, pentru că eşti obiectivă, mai bine lasă.Mă pot lipsi. Dacă eşti nervoasă descarcă-te pe altcineva. Nu mă interesează problemele tale, dar neliniştile negative pe care le emani, dacă pot să spun asa, mă tulbură.

Dacă am puricat tot textul, am făcut-o pentru că am vrut să o ajut. Şi da, între timp m-a luat cu dureri de cap când am văzut, de trei ori, virgulă între subiect şi predicat. Dar observaţiile mele au fost obiective şi argumentate. Eu nu am văzut niciodată un profesor care să analizeze amănunţit un text, aşa cum am făcut-o noi, studenţii. Şi dacă domnişoara nu vrea să îi mai fie corectate textele, eu nu mă supăr, o bătaie de cap în minus. Ea are de pierdut.


Am ales trei exemple relevanate pentru a ilustra nesimţirea care domneşte pe forum. Noi, studenţii, suntem blamaţi de copiii răsfăţaţi care nu ştiu să primească critici. Şi dacă ei cer să nu le mai corectăm textele, dorinţă îndeplinită. Eu am profitat de secţiunea de meditataţii gratuite la vremea mea. Dacă „ghemurile de puf” au decis să distrugă meditaţiile gratuite, mie nu-mi pasă, eu am dat deja admiterea. Dacă ei vor să nimicească forumul, o fac pe pielea lor, sunt singurii care vor suporta consecinţele. E păcat totuşi că există copii (puţini) care muncesc, ţin cont de sfaturi şi îşi doresc să intre la FJSC!

Am decis să nu mai fac muncă voluntară pentru că nu înseamnă absolut nimic pentru nimeni. În schimb, se pare că profesorii îi ajută mai mult pe candidaţi, chiar dacă activitatea lor pe forum este egală cu zero. Şi, în final, renunţ la secţiunea de meditaţii gratuite pentru că etajul6 nu mai are nevoie de mine. Oricum, preconiezez că forumul se va închide până la admitere.

A doua oară mi-a plăcut mai mult

Din seria „ce pricepe o fată pe stadion”

Am fost, pentru a doua oară, la un meci important de fotbal. Promisiunea rămâne promisiune, aşa că am fost cu Mihai şi Oana pe Giuleşti, la meciul dintre Rapid şi Oţelu.

Iniţial, am vrut să stam la tribuna a doua. Ne-am răzgândit, ne-am ghidat după lozinca „ scump, doamnă, scump, dincolo era mai ieftin” şi ne-am luat bilete la peluză. Am preferat să dăm 15 lei pe bilet, în loc de 40. Şi a fost o decizie inspirată. Am stat în mijlocul galeriei rapidiste, am cântat şi am jubilat la fiecare gol al Rapidului.

Nu am înţeles ce s-a întâmplat când arbitrul a revenit asupra deciziei de a de penalty pentru giuleşteni. M-am dumirit abia când am ajuns acasă şi am deschis laptopul.

Eu am pierd două din cele patru goluri ale Rapidului, mă chinuiam să îmi aprind o ţigară. Şi mi-am dorit ca alb-vişinii să înscrie din nou, să înţeleg de ce se bucură toţi în jurul meu. Dorinţă indeplinită în minutul 92, spre bucuria galeriei giuleştene. Mi-a fost totuşi milă de cei 100 (maxim) de suporteri ai Oţelului.

Prima oară, mi-a plăcut mai mult stadionul. Mihai spune că este singurul stadion din ţară unde sunt interzise seminţele. Eu îl cred pe cuvânt, dar nu înţeleg de ce nu se întâmplă acelaşi lucru peste tot. În schimb, sâmbătă am savurat spectacolul – atât cel oferit de echipă, cât şi cel oferit de suporteri. Ah, şi să nu uit: pe stadion pot cânta fără să îşi astupe nimeni urechile ( au existat şi cazuri în care am fost plătită să tac). Abia aştept meciul cu Dinamo.

Din nou în Cluj

Aşa cum am promis, am revenit în Cluj, însă de această dată însoţită de Claudia, Mihai şi Oana (în ordine alfabetică). Îmi pare rău că nu am fost cea mai bună tovaraşă de drum şi nici cea mai bună colegă de cameră în cele trei zile petrecute alături de ei în Ardeal.

Am ajuns joi în Cluj. Am mâncat iar la Casa Vikingilor (unde am făcut o fază de blondă, dar rămâne între noi), apoi am jucat bowling. Evident, eu am câştigat. Vineri a fost cea mai activă zi. Am vizitat mai întâi Muzeul de Farmacie. Ghidul, un individ tare dubios, se grăbea să ne scoată afară, se închidea muzeul. Măcar am aflat că isteria şi depresia se tratează cu secreţia anală a castorului şi cu excrementele unei sopârle africane (sâmbătă aş fi avut nevoie de orice leac împotriva isteriei ). Am vizitat o catedrală, apoi am mers la Leu. De această dată, i-am lăsat să ma bată la bowling.

Nu îmi mai place (atât de mult) pireul de castane. Am mâncat unul scump şi foarte prost. Uzi şi îngheţaţi, ne-am îndreptat spre stadion, la meciul dintre CFR Cluj şi Rapid. Mihai şi-a ascuns bine fularul cu Rapid şi a aplaudat la fiecare fază a clujenilor. Trădătorul!

În continuare, iubesc Clujul şi ardelenii. Unui nene care stătea în faţa noastră pe stadion i s-a făcut milă de noi şi ne-a dat nişte ziare, pe care să le punem pe scaunele ude. Claudia a improvizat o umbrelă din bucata de hârtie. Ineficient însă, căci în două minute, ziarul i s-a rupt deasupra capului. Acelaşi domn amabil a observat păţania şi i-a dat o umbrelă adevărată!

În prima repriză, a plouat cu găleata. Am îngheţat de frig şi am încercat să învăţ imnul CFR-ului ( Lupă, lupă şi învinge, forţa, forţa CFR...). Noi, fetele, nu am înţeles mare lucru din ce se întâmplă pe teren, am fost mai atente la atmosfera din tribune. După vreo jumătate de oră de joc, Claudia l-a întrebat pe Mihai, la o fază a Rapidului: „ Acum e 3-0, nu?” ( meciul s-a terminat 0-0 ).

După pauză, a început să ningă. Nu am văzut nicidoată fulgi de zăpadă atât de mari şi atât de deşi. Nu ne-am întors la locurile noastre, ci ne-am aşezat într-o zonă acoperită a stadionului. Jocul a fost oprit de două ori, în minutul 51 şi în minutul 71. Oana a dat vina pe ghinionul meu. Cică nu ar fi nins dacă nu eram eu. Lui Mihai i-a crescut inima când a auzit, taman în mijlocul susţinătorilor lui CFR, un „Hai Rapid!”. Din nou, ardelenii au umor. Ah, şi ne-au plăcut înjurăturile lor, extrem de inofensive. Cea mai dură a fost „ No, să nu te miri de el de unde-o venit?”. Oricum, eu am fost mai atentă la joc în cea de-a doua repriză. Mi-am pierdut interesul spre sfârşitul meciului, când Pereira a fost schimbat.


Pentru că mi-a plăcut atmosfera de pe stadion, merg şi sâmbătă la meci, cu Mihai. De data aceasta, pe Giuleşti. Şi nu mă voi mai chinui să învăţ imnul echipei gazdă, pentru că ştiu deja toate cântecele cu Rapid ( mulţumesc, Ioana, mulţumesc, Mihai :D ).

Din nou a fost pusă la încercare capacitatea mea de a mă orienta în spaţiu. De pe stadion, am ajuns în gară, deşi ar fi trebuit să ajungem undeva în centrul oraşului. Din fericire, a venit cineva după noi.

Sâmbătă am fost iar la la Casa Ardeleană, apoi în vizită la una din prietenele mele cele mai bune. Acolo, ne-am întâlnit cu o alta prietenă de-ale mele, care era şi ea în vizită în Cluj. Am depănat amintiri, iar ele au ţinut să le povestească şi celorlaţi picanterii din tinereţea noastră tumultoasă. Ce vremuri!

De acolo, ne-am îndreptat spre Cetăţuie. Am admirat panorama oraşului şi am făcut multe poze. Ne cumpărasem bilete, toţi patru, pentru sâmbătă seară. Eu m-am răzgândit şi am mai rămas o zi.

Sâmbătă noapte m-am revăzut cu Bogârză, un fost coleg de clasă. Mă bucur că l-am tras atât de des de păr în liceu, acum are nişte plete superbe. Dar tot negru, creţ şi alcoolic a rămas, de aia mi-a fost mereu drag. Ah, şi pentru că face o omletă delicioasă.

Ne-am plimbat o oră, până când s-au decis băieţii în ce local să mergem să bem o bere. Şi dacă a fost vorba de bere, evident că a fost prezent şi Flo, frăţiorul meu mai mic şi cu o freză urâtă (noroc că-l salvează inteligenţa). Phlow este persoana din vina căreia nu îmi voi mai prinde niciodată părul în cozi. Şi tot el este individul cu care poţi să bei Sex on the beach o noapte întreagă, până te dau barmanii afară. Apoi stai cu doza de Timişoreana pe malul Moldovei şi admiri răsăritul (nu e din experienţă proprie, aşa am auzit). Tot cu Flo chiuleam în liceu şi mergeam în parc, să ne uităm la veveriţe ( am promis că voi scrie asta pe blog).

Duminică a fost cea mai liniştită şi cea mai frumoasă zi, am fost doar NOI. Ar fi fost perfectă, dacă nu ar fi fost colegul (retardat) de apartament al lui Dragoş, care a ascultat manele la maxim. Şi dacă tot veni vorba de Dragoş: mulţumesc, mămicule,pentru că ne-ai găzduit!

Am prostul obicei de a-mi face mereu o primă părere greşită. Aşa s-a întâmplat şi cu ardelenii, care nu-mi erau, la început, foarte dragi. În schimb, în privinţa Clujului nu m-am înşelat. Rămâne oraşul de care m-am îndrăgostit (deşi are trotuare foarte înguste)şi pe care-l voi vizita de câte ori voi avea ocazia.

În cele patru zile am învăţat că nu am nevoie de pretexte pentru a revedea persoanele dragi mie, mi-am reamintit că spun, de multe ori, lucruri pe care nu le gândesc şi pe care le regret mai târziu. Mi-am dat seama că ar trebui să fac o statuie persoanelor care-mi suportă toanele şi mă iartă mereu şi că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru prietenii pe care-i am. (iată că sunt aproape umană)

Cam atât din Cluj. Cu siguranţă, voi reveni!

O perioadă „di tătă ţâdula”

Notă: di tătă ţâdula = foarte proastă

* Cred că totul a început de ziua lui Mihai, când am fost miruită, cu forţa. Un preot strângea, în metrou, bani pentru o biserică din Drumul Taberei. A ajuns în dreptul meu, iar eu am scos o bancnotă de 5 lei (credeam că e de 1 leu). Trenul a oprit, iar eu mă îndreptam spre usă, când bărbatul în sutană m-a tras (puternic) de mâneca şi m-a dat cu mir pe frunte. Dacă aveam nevoie de o substanţă cleioasă şi urât mirositoare pe capul meu, nu refuzam invitaţia lui Mihai de a merge pe stadion. Totuşi, am mirosit toată ziua a biserică, iar glumele preferate au fost „Dyna, Dumnezeule!” sau „ Fugi ca Dyna de tămâie”.

* Camera mea de la parter nu oferă o privelişte prea plăcută. Weekend-ul trecut, colega mea a plecat acasă. Singură şi foarte plictisită, m-am trântit în pat şi mi-am luat laptopul în braţe. Singură, până când am auzit nişte bătăi puternice în geam. Un boschetar se masturba în faţa ferestrei mele. Am tars draperiile şi am stins lumina. Individul, în continuare, bătea în geam şi trăgea de grilaj, pentru a mă înştiinţa că nu a plecat.

* Am aflat cine caută mereu, pe google, „Diana Robu”. Persoana respectivă mi-a lăsat un comentariu, însă am preferat să îl şterg. Totuşi, îi voi răspunde aici, deşi am fost sfătuită să mă abţin.
Domnule Marian Robu, ziua mea este pe 12 septembrie. Ştiu că aţi pregătit cate o felicitare în fiecare an, dar nu aţi ştiut când să o trimiteţi. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar nu am ajuns la şcoala de corecţie, nu mă droghez (dar fumez extrem de mult), nu am renunţat la şcoală şi nici nu am trei copii, cu trei taţi diferiţi. Deci sunt bine. Şi am ajuns aici fără ajutorul dumneavoastră (recunosc, am văzut replica într-un film)!
Vă rog să îi transmiteţi salutări bunicului, dacă mai trăieşte. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc.
Ah, era să uit. Referitor la comentariul pe care mi l-aţi lăsat: aţi greşit cuvântul „reînnoda”, se scrie cu doi de „n”. Toate cele bune!

* Puiul meu creţ ( cea mai bună prietenă din liceu ) a fost în weekend în Bucureşti. Nu ne văzusem de un an jumătate, aşa că am fost încântată când m-a sunat să îmi spună că e în Capitală. Culmea, mai stătea şi în Regie, adică la 500 de metri de căminul meu. Entuziasmul însă nu a durat. Îmi pare rău că a avut foarte puţin timp liber şi nu am stat mai mult împreună. Însă mă bucur că am rămas la fel de apropiate ca în liceu. Abia aştept ă te revăd, puiu`! Data viitoare, vin eu în Iaşi.

* Tot în weekend, m-am certat foarte rău cu Mihai, dar nu aş recunoaşte niciodată că eu sunt responsabilă. Păi da, nu e vina mea că o gaină beată se orienteză în spaţiu mai bine decât mine. Da, ştiu, asta nu e bine pentru o persoană care îşi doreşte să ajungă jurnalist. Totuşi, ca să îmi treacă supărarea pe Mihai, el mă ia cu el să îşi aleagă o pisică ( pe care o va chema, sugestiv, Pitbull ). Iar eu, ca să ma revanşez faţă de Stres, îi voi cumpăra un bilet (sau patru ) la un anume meci al Rapidului. Încă a rămas Stresul meu preferat (Mihai, nu Rapidul). Vorba lui: „ Şi aşa suntem puţine minţi luminate, de ce să ne certăm între noi?”.

* Mi-am imaginat eu următoarea situaţie: cineva are un telefon nasol. Pentru a schimba cardul, trebuie să scoată mai întâi bateria, apoi cartela. Din greşeală, scoate cardul, dar îl scapă în slotul pentru cartelă. E clar, persoana asta (imaginară) este de sex feminin. Nu reuşeşte să scoată cardul, aşa că pune mână pe o forfecuţă şi încercă să scotă bucăţica neagră, de plastic. Evident, a stricat nişte circuite (sau ceva) pe acolo, deci a rămas, duminică, fără telefon. Situaţia este pur ipotetică!

Mâine aş fi vrut să merg până la secretariat, să văd ce se mai aude de diploma mea de Bac. Însă la cât ghinion am în ultimul timp, prefer să nu joc la loto, să nu îmi fac analize şi să nu intru în secretariat.